Un set mai complet de poze aici.
Si un jurnal chiar fain scris de Mike aici.

Berg Heil e salutul traditional folosit inca in Saechsische Schweiz in momentul in care o echipa ajunge pe varful unui turn de stanca, sau in momentul in care se intalneste cu alta echipa. In traducere directa ar suna cam ca un salut de munte, desi poate capata si alte conotatii.

Weekend-ul care a trecut am fost cam tot timpul cu gandul la UTF, unul din concursurile noi de anul acesta la care chiar mi-ar fi placut sa participam. Mi-ar fi placut ca in loc sa alergam pe dealuri de 400m sa fim undeva sus pe crestele Fagarasului, ca in loc de a urca pe Affenstein sa fi urcat pe Negoiu, ca in loc de coborarea spre Schmilka sa fi coborat din fereastra mica a Sambetei, si cel mai mult probabil mi-ar fi placut sa ma intalnesc in timpul si la sfarsitul fiecarei zile de concurs cu toata familia UTF dupa cum le-a zis Suca.

Totusi la sfarsitul zilei de duminica, in care am catarat o groaza de trasee in Bielatal, nu mai eram chiar asa de convins ca as fi dat ziua de duminica pe UTF. A fost o zi care mi-a adus aminte de iesirile la catarat de acum cativa ani, cand impreuna cu Mike descopeream o traseu nou sau o zona noua de catarat in decursul unei zile. Si nu in cele din urma mi-a placut si specificul catararii in zona, cu o stanca ciudata, dar doar cu stanca, fara ierburi, arbusti, muschi si alte cele, cu rute care desi au fost catarare prima data acum 100 de ani, arata si acum la fel cum aratau atunci, fara nici o asigurara fixa intalnita pe 150m de trasee, fara tone de harnasament dupa tine. Clar mai trebuie sa venim in zona, pentru a abia am reusit sa exploram a zecea parte din turnurile care sunt in zona.Si mi-a placut si pentru ca pe foarte multe trasee trebuia sa ai o farama mai mica sau mai mare de curaj, si sa incerci sa improvizezi cat mai inventiv asigurari.

Revenind la povestea mai complexa a turei, socoteala de acasa binenteles ca nu s-a potrivit cu cea din targ, si din cauza unei ploi de sambata dimineata am fost nevoiti sa mutam ziua de catarat duminica. Nu a picat rau, pentru ca la fel ca in ultimele multe weekenduri suntem lenesi si avem destul de mari probleme cu trezirea matinala. Astfel incat sambata am facut o tura de alergat, prin parcul national Saechsiche Schweiz, arealul de langa Cehia. Un parc national pastrat extrem de bine, probabil si din cauza reliefului muntos care nu a permis defrisari de-a lungul timpului.

Bine ati venit.

Bergshilfbox, erau mai multe imprastiate pe toata suprafata parcului national.

Turnuri solitare si specaculoase.

Astfel incat alergam la deal, pe poteci bine intretinute si acoperite in mare parte de nisip. Toti “muntii” din zona sunt facuti practic din nisipiul de pe fundul marii de acum cateva zeci de milioane de ani, care dupa ce a trecut prin mai multe transformari a ajuns gresia de astaz. Astfel incat peste tot solul e nisipos, stancile sunt nisipoase, iar poteca arata in multe locuri de parca ar fi o poteca de pe malul marii, si nu o poteca din mijlocul unei paduri de brazi. Iar daca potecile nu ar fi amenajate si intretinute asa cum sunt probabil s-ar alege praful de ele extrem de repede, mai ales in zonele abrupte, tocmai di cauza faptului ca sunt facute din nisip. In schimb zona ne place mult mai mult decat ce am explorat acum 3 weekend-uri. E mult mai salbatic, paduri cat vezi cu ochii alternant cu turnuri ce par sa stea intr-un echilibru precar. E un peisaj putin selenar, ce imi aduce aminte tot de America de sud si de platourile inalte de acolo. In schimb sunt destul de propice pentru alergat (din pacate mai mult pentru alergat simplu si nu pentru adevaratul alergat montan), si descoperim o multitudine de poteci pe care pur si simplu e foarte fain sa alergi. Una din ele, pe care am alergat pret de o ora si jumatate intr-o directie nu foarte potrivita, mi-a adus aminte de zona Marelui Grohotis din crai. Se nume calea regelui, si serpuia tot timpul pe sub abruptul strajuit de stanci abrupte.

Si totusi e fain ca totul e nou, si nu prea conteaza directia in care mergem sa exploram, astfel incat de mai multe ori la intersectii lasam norocul sa aleaga poteca potrivita. Descoperim si o pestera formata prin dizolvarea unui strat mai solubil de gresie, sub o serie de blocuri imense intr-un echilibru mai mult sau mai putin stabil. In toata zona nu exista pesteri in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca gresia de aici se comporta ca un burete in momentul in cae ploua, iar apa nu e canalizata de fisuri pentru a modela stanca. Oricum au si dealurile de aici farmecul lor, si sunt multe momente in care gasesti similitudini cu diferite poteci de pe la noi.

Peisaj selenar.

Pe poteci mai mult sau mai putin suspendate.

Mai intalnitm si bucatele de Via Feratta.

In ultimele ora inainte de lasarea intunericului ne dam si noi seama ca nu prea mergeam in directia in care trebuia si ca trebuie sa facem cale intoarsa, prelungind tura putin mai mult decat ne-ar fi placut, dar pana la urma ajungem inapoi in Schmilka cu putin dupa lasarea intunericului, iar eu o iau inainte pentru 3 kilometri mai rapizi pe malul Elbei pentru a recupera masina, reusind sa ajung la fix pentru a nu fi nevoit sa aprind frontala.

Cu treceri de pe un turn pe altul.

Pasind cu grija, in drum spre una din Pesteri.

Poteci numai bune de alergat.

Noaptea am petrecut-o pe malul Elbei, intr-un mic intrand inierbat, intre un cicloturist ce parea venit destul de departe si inca un cuplu veniti cu un fel de camper. Noaptea a trecut chiar linistit, in afara de un eveniment putin hilar, cand un soricel dupa ce a gaurit punga de gunoaie nu mai reusea sa gaseasca iesirea si se izbea panicat de punga transparenta producand o galagie considerabila pentru cat de mic era. Eliberez soricelul, il consolez cu o felie de paine pentru a-l tine departe de gandul de a gauri si alte lucruri, si inapoi la somn.

Duminica e dedica cataratului la Bielatal, asa ca incepem ziua cu drumul pana acolo. Bielatal e zona care ne-a fost recomandata de mai multe persoane pentru a incepe cu cataratul in Saechsische Schweiz, asa ca sunt destul de sigur ca o sa iasa o zi foarte interesanta. Doar ca Mike nu imi imparataseste deloc dimineata aceasi convingere, si e in starea legargica care o mai apuca din cand in cand in momentul in care nu e deloc inspirata de ce urmeaza sa faca.

De data asta o luam mai usor, si incepem cu doua trasee de III pentru a vedea cam care e specificul stancii in zona. Daca primul a fost usor, cel de-al doilea, desi foarte frumos, mi-a dat putin de furca cu montarea unor asigurari cat de cat viabile. Lucrurile au fost putin compicate si de faptul ca mai multe zone, traseul ce urmarea linia unei fisuri destul de largi avea portiuni putin surplombate sau verticale, pe care mi-ar fi placut sa pot sa pun o asigurare care sa-mi mai creasca putin increderea. In schimb din punct de vedere al catararii si al varfului traseul chiar a fost foarte frumos.

Specificul stancii din Bielatal.

Turnuri si turnulete.

Portiuni mai mult sau mai putin verticale.

Cateodata si surplombate, cu rapeluri spectaculoase.

Dupa mica incalzire, trecem la unul din cele mai fotografiete obiective din Bielatal, coloanele lui Hercules, doua turnuri de stanca de aproximativ 30 de metri situate la mai putin de 10 metri una de alta. Noi alegem Alter Weg pe coloana mica a lui Hercules, un traseu de IV ce are o ultima portiune de 10 metri destul de verticala. Din nou traseul e super (e cotat si cu doua stele in ghidul de catarat), si avem parte de un varfulet de stanca intim doar pentru noi, si de un nou carnetel in care ne trecem dupa ascensiune.

Dupa traseul acesta urmeaza inca un traseu de IV, considerabil mai usor decat coloana de dinainte, dar totusi frumos, si un alt traseu de IV, lung, cu o surplomba destul de serioasa fix la final, pe care pentru a o depasi am avut nevoie de putina adunare a curajului. Probabil traseul acesta din urma a fost si traseul care mi-a placut cel mai mult, si senzatia aeriana pe care o aveai in momentul in care treceai surplomba avea ceva aparte. Trebuie spus ca totusi asigurarile pe traseul din urma chiar au fost destul de decente, respectiv inainte de trecerea surplombei chiar puteai sa pui un un anou pe dupa un tanc si sa fixezi un nod intr-o fisura, considerabil mai mult decat in celelalte trasee de pana atunci. Inca un varfulet, urmat de un rapel spectaculos ce parea calculat pentru corzi de 50m.

In ton ascendent incheiem ziua cu doua trasee de V, unul mai scurt dar bine asigurat, unul mai lung si cu prima asigurare viabila din nou pe la 10 metri, dar care per total ca dificultate au parut sa fie ceva mai usoare decat traseul de IV cu surplomba. Ultimul traseu l-am catarat sub lumina blanda a apusului, urmarind cataratori solitari care mai faceau si ei fi o ultima ascensiune, fie urmareau apusul cocotati pe o stanca. O experienta mai pura si mai naturala decat cataratul in orice alta zona in care am fost pana acum.