Din nou sunt norocos din cauza ca muza i-a zambit lui Mike in seara aceasta, astfel incat o las pe ea sa povesteasca ultimul weekend de toamna adevarata din anul acesta:
Bicicleta si trekking in Fagaras.
Stau si ma uit tampita la monitor…nici o idee nu iese din negrul creierului meu in seara asta. Mintea imi fuge hoinara. Degetele sunt reci si prevestesc iarna. Ma gandesc ca am avut parte de unul din ultimile weekenduri de toamna de anul asta. O toamna tarzie, infratita cu iarna, galbena si luminoasa. Cer senin, cald, iarba uscata, zapada, noapte, noroaie, gheata, cel mai inalt patinoar din Carpati. Toate stranse in 2 zile perfect echilibrate, poate nu atat de pline ca altele in fapte dar bogate in imagini.
Pentru weekendul incheiat aveam alte planuri mai pasnice dar cand am vazut ce vreme se anunta si mai ales se confirma vineri, am impachetat pe fuga si am plecat in Fagaras.
Vroiam Transfagarasanul dar spiritul de Aventura a biruit. Am amanat Transfagarasnul pentru o tura inspirata dintr-un RT de pe internet.
De fapt am vazut doar pozele mai demult, am salvat linkul si acum mi-am adus aminte de el…am ajuns si pe la descriere dar am citit in diagonala. Ne-am prins numai ca oamenii au facut tura in 2 zile…Noi nu aveam decat ziua de sambata la dispozitie…Am calculat si distanta in mare si diferenta de nivel si am zis ca nu e mai mult decat cea din tura cu Em deci o zi lumina fie ea de toamna parea suficienta….Parea J. Am sarit si peste 3 ore bicla carata pe poteci accidentate si am retinut ceva doar legat de bicla–bajag de mana.
Cum plecam singuri, pardon, cu biclele pe masina nu ne motiveaza nici o ora de intalnire asa ca ne mobilizam mai tarziu decat ne-am asteptat sa sarim din pat. Si nici nu sarim, ne mosmondim, caram suporti, bicle si bagaje la masina si luam drumul Transfagarasanului. Pe drum in masina, incercam sa ne amintim ce varianta au ales oamenii: Transfagarasean-Nucsoara-Slatina sau Curtea de Arges-Drumul spre Campulung-Nucsoara…Cum cuvantul Domnesti ne suna cunoscut, lasam Transfagaraseanul deoparte si tinem spre Campulung. Ajungem la capat de drum, debarcam biclele, schimbam cauciucurile (Cand ma fac mare imi iau bicla de munte si bicla de oras) si la glorioasa ora 11.00 plecam.
Tot coborand ceata se mai rispieste si vedem drumul hat in vale. Cam deziluzionat Radu se opreste pentru o ciocolata…Stand insa distanta nu scadea, ci doar lumina. Cu cat coboram poteca e din ce in ce mai cretina..pardon mai abrupta. In ultima portiune ajungem sa o caram mai mult dupa noi. Deja cobor din inertie, spre drumul din vale.
Ma gandesc ca oamenii cu rucsac au fost niste eroi coborand pana aici…dar totusi nu inteleg cum de au fost asa de sadici si nu au blestemat in RT-ul lor poteca asta…asa cum face eu aici. Cum zicea si Radu, bine ca am fost singuri in nebunia noastra caci altfel sigur in afara de Em ne blestemau toti prietenii pe care i-am fi tarat pe traseul asta…
Ajungem la drumul forestier dupa 2 h si 10 minute, adica pe la 6.30 cand deja se intuneca bine.
Ne imbracam pentru coborarea ce imi imaginam eu ca va merge ca vantul si ca gandul, punem frontalele pe cap si hai la vale…
Imi imaginam o coborare faina de 30 de km, in care sa imi regasesc copilaria…cum ar zice Emil…
Eee, copilaria e dulce amintire, avem aici de-a face cu un fel de Mordor…noapte, gheata, noroi, sleauri inghetate.
Frontalele bateau fix cat sa nu intelegi nimic din lumina lor. Numai umbre si nimic altceva. Imi lacrimau ochii, si mergeam orbeste si criminal de incet…Din clipa in clipa ma asteptam sa imi fuga roata pe gheata, sa se infunde bicla intr-o balta, sau sa ajung in noroi pana la glezne. Pe multe bucati ma resemnez sa merg pe langa ea.De multe ori am gresit traiectoria dar in mod neasteptat nu mi-am luat nici o tranta. Probabil datorita vitezei de melc cu care mergeam la vale…
Odata ce ne-am suit inapoi pe bicle, alte probleme…frigul musca necrutator, amandoi aveam picioarele inghetate dupa ce le udasem prin iarba, prin noroaie si prin baltile nevazute…Mi-am reamintit toata pleiada de injuraturi pe care le-am atribuit drumului.
Pe unele bucati uscate lasam bicla sa curga. Aveam fix 2 secunde sa reactionez daca se intampla ceva dar adrenalina se pompa in sange. Daca ma legam la ochi era aproape acelasi lucru…aproape. Ma bazam doar pe ceea ce simteam sub mine, si stateam ca un arc, rezonand cu bicicleta. Noaptea era neagra, toate micile cosmelii ce se iveau erau alarma falsa. Ultimile 15 minute pana la bifurcatie mi s-au parut interminabile…
La Troita am gasit de cuvinta sa multumesc Celui de Sus ca nu am ratat si plonjonul in balta de noroi si ceva julituri zdravene si vreo cazatura artistica…Luminile caselor din departare si intoarcerea la civilizatie ne bucura pe amandoi. Este aproape ora 10 si nu imi vine sa cred ca ne-a luat 3 h jumate coborarea asta. Parea lunga, dar parea lunga doar sub aspectului conditiilor meteo si de teren. Mi-a parut mai degraba 1 h jumae-2 h intense, decat 3 h si ceva…O masina incalzita e tot ce ne dorim. Conducem inapoi spre Curtea de Arges unde nu imi ramane decat sa salivez la o pizza inchipuita. Apoi Transfagarasanul pustiu, ciugulim cate ceva desi muream literalmente de foame si ne culcam direct in masina.
Duminica nu stiu cand s-a facut 9.00. Am dormit bustean caci atunci cand esti obosit si scaunul masinii devine un pat confortabil…
Eram chiar chitita sa imi continui somnul dar nevoile firesti ma scot din sac si constat ca afara e chiar cald si placut fata de noaptea anterioara asa ca imi schimb optiunea si plec la plimbare cu Radu si colegii lui de munca pe niste trasee noi. Sunt cam frate cu muntele deja si cu masina asta langa care mananc rosii cu ardei. Cam asa, ca homlessul, ne gaseste si Gabi Colea, dupa principiul ca se intalneste munte cu munte, d-apoi om cu om.
Plecam intr-un final,la glorioasa ora 11.00 spre Lacul Capra, pe marcaj CA care pleaca de la Punctul Salvamont. Poteca e interesanta, nu am fost niciodata pe aici. Dam si de zapada, prima mai serioasa pe anul acesta. Abia acum realizez ce au insemnat turele la munte, cataratul, tot ce am facut pana acum. Cata dezinvoltura in miscari am capatat si cum nu imi ramane decat sa ma bucur de vremea minunata. Este cald, poti sa mergi in tricou, simt cum soarele iradiaza in stanga si dreapta. De jur-imprejur, cu cat urcam, varfurile sunt pline de zapada. Abandonam Vanatoarea lui Buteanu si urcam Iezerul Caprei. Aici vant si zapada inghetata pe poteca de creasta. Asa ca revenim la CA si coboram la Lacul Capra. Un apendice al lacului s-a transformat intr-un minunat patinoar. Cum coborarea spre Balea Lac este inghetata si total nepotrivita pentru oamenii cu care suntem, ramanem pe versantii sudici si coboram inapoi la Transfagarasean pe BA. Am avut de-a face cu un munte frumos, cu oameni faini care au descoperit un munte frumos, care si-au depasit frici si temeri, care au ramas pe varf sa ii bata vantul admirand Moldoveanu si Negoiu si am incheiat totul cu o portie geniala de paste cu care sa astamparam foamea zilei…cea din stomac, caci pe restul le-am astamparat…pentru o saptamana sau doua, cand vom pleca din nou in cautarea aventurii, sub ce forma va fi ea.
Leave a Reply