Jurnalul Mihaelei aici.

Un pic mai multe poze aici.

Astazi e ziua in care vom urca pana la refugiu. Refugiul Gonella a fost in reparatii ultimii 4 ani, si anul acesta e primul sezon in care s-a deschis, astfel incat ne asteptam sa fie cat de cat aglomerat.

Totusi dimineata cand am vorbit cu Matteo de la camping pentru a da un telefon la refugiu pentru a ne rezerva si noua doua locuri si aflam ca nu mai e nici un loc ni se cam inneaca corabiile. Ne perpelim putin prin camping, ne gandim daca sa urcam cu cortul dupa noi, dar din descrierile lui Matteo nu prea sunt multe locuri de pus cortul in zona asa cam pana la urma renuntam. Pana la urma intelegem oarecum din spusele lui Matteo ca si daca nu avem rezervare, cabanierul tot va trebui sa faca ceva cu noi in seara respectiva. Doar sa nu-i spunem ca am dat telefon inainte petru rezervare, si sa ne luam si sacii de dormit dupa noi.

Astfel incat reconfiguram bagajele pentru a lua dupa noi si sacii de dormit si saltelutele, si plecam intr-un tarziu pe la 10 din camping, eu pe jos prin poieni si Mihaela cu autobusul, si ne reunim in locul in care se termina drumul de sosea si incepe urcusul spre Lac de Miaje. Desi e mijlocul saptamanii, e incredibil cat de multi turisti sunt in zona, de toate felurile si de toate varstele.

Incet, incet incepem si noi sa castigam altitudine, parasind in curand poteca foarte aglomerata si urcam spre marginea morenei ghetarului. Zona aceasata e denumita Mica Himalaye, totul fiind la o scara foarte mare. Un ghetar mare, care si-a sapat o vale extrem de adanca fata de peretii ce o strajuiesc, si in spate cu aproape 3000m deasupra ta Mont-Blanc-ul inzapezit.

Nu suntem totusi singuri pe ghetar, ca doar trebuia sa ajunga la refugiu si cei care isi rezervasera locurile constiincios inaintea noastra, astfel incat pe lunga morena tot ne intersectam cu doua grupuri, din care unul era format din batranei aflati aproape toti la varsta a 3-a. Dupa echipament nu prea cred ca au de gand sa urce a doua zi, dar tot mi se pare foarte tare ca la varsta lor sa faci o plimbare pana la un refugiu la 3300m si sa petreci o noapte acolo.

Ziua e superba, fara nici un nor pe cer, si noi inaintam pe morena accidentata a ghetarului cautand momaile care indica drumul. E mult spus poteca, pentru ca pana la urma poti sa o iei aproape pe oriunde, dar totusi e mai usor sa o iei prin locurile indicate de momai. Si orele trec, si noi tot pe morena suntem, si eu incep un pic sa ma indoiesc de cat de realist e indicatorul de 5 ore pe care il vazusem la inceputul drumului. Pana la urma parasim si morena, pentru a serpui pe o poteca care urca pe o muchie inierbata, alternand cu momente de via-feratta echipate cu franghii groase. Pana la urma ajungem la refugiu pe la 5, unde ne anuntam prezenta cabanierului, care pana la urma zice ca o sa ne descurce cumva doar sa mai asteptam sa termine cu masa de seara.

Ne mai invartim putin prin zona, pregatim si masa de seara, ochim si un loc posibil intr-un fel de bivuac de langa refugiu, cerem permisiunea sa ne asezam acolo si dupa un pic de amenajari interioare pentru a ne face loc, si dupa 15e pentru amandoi intram fericiti in sacii de dormit pe la 7, cu ceasul pus sa sune peste 4h30, adica la 11 noaptea. Eu sunt sincer destul de linistit pentru ziua de maine, mai ales dupa ce cabanierul a zis ca e un mic bulevard pana sus la cata lume urcase in ziua de dinainte, si avand in vedere cati voiau sa urce si in ziua urmatoare, Mike in schimb nu e chiar asa de relaxata. Om vedea in 4 ore mai exact cum va fi.

Ce ma surprinde in schimb e cat de cald poate sa fie, cred ca noaptea respectiva la 3300m temperatura nu a coborat sub 5 grade.