Traseul il stiam destul de bine si de dragul plaiurilor domoale si cu deschidere spre Capatanii din Cacova, induram cu stoicism si forestier, si noroiul drumului de taf, si poteca monotona prin padure, plina de capcane, crengi si radacini ascunse sub covorul gros de frunze netublurat de multa vreme de pasii drumetilor. Zona asta e putin batuta cand oile nu sunt sus la stana si iti da o senzatie de “tot muntele e al meu”.

Cacova e mai putin baltata decat anul trecut si inclusiv la refugiul din Curmatura Builei zapada e pe duca. Asta nu inseamna ca pe aici se merge ca primavara. Combinatia de pamant inghetat si pudrat cand si cand cu zapada asternuta peste radacini alunecoase impune atentie. In rest, suntem singuri. Nici o urma pe nicaieri. Nu poti sa nu te intrebi de cand domneste linistea asta aici. Cand au trecut pe aici ultimii bocanci si apartinatorii lor. Muntele apartine la acest moment din an doar animalelor. Urme de lupi, de vulpi, cerb si chiar de urs am descifrat cu usurinta pe poteci, urme de oameni, mai putin. Poate e mai bine asa. De fapt din cauza asta am si venit aici. Pentru a avea parte de liniste, de salbaticie, de tihna muntelui adevarat. Poteca de sub creasta se prelinge prin poieni, traverzeaza cateva valcele mai inguste sau mai late si pare o ultima reduta a iernii.

Refugiul este neclintit, curat si friguros. Asa ca dupa ce ne instalam comod, revendicandu-ne fiecare cate un prici, pinguinii se pun la masa, iar eu si Radu urcam deasupra refugiului si mai pregetam 15 minute afara pentru a vedea apusul. Rosu, galben, portocaliu, nuantele se spalacesc unele in altele pana cand se pierd la orizont in spatele culmilor negre nesarsite ce se intind la orizont. Apusul de aici imi aminteste cumva de apusul de la Marea Baltica, soarele fiind inghitit usor de marea de linii curbe a dealurilor si muntisorilor din nord- vestul Olteniei.

Odata cu noaptea, in refugiu pornesc primusurile si ultimele pregatiri ale serii culinare pe care o pusesem la cale. Radu gateste o mancare de cartofi, Vali, Muha si cu mine facem munca de echipa la pregatirea aluatului de clatite intr-o sticla de 2 l, Cristi se lupta sa recreeze o lumanare din resturile de ceara adunate intr-un castron gasit prin refugiu si din niste vata culeasa si toarsa de pe betisoarele de urechi uitate prin trusa medicala, iar Andrei, el isi dezgheata mainile. 4 ore de intuneric pana la auto-impusa ora 22.00 de culcare par multe, dar cand ti le ocupi cu activitatile potrivite, cand compania e placuta si ne simtim bine impreuna, cand curg glume, si buna-dispozitie umple spatiile goale din refugiu, seara se anunta excelenta. Apogeul este evident operatiunea clatite facute la primus, la aparate trecand pe rand Muha, Vali, Radu si Cristi. Suprinzator interesul baietilor pentru intors clatite prin aruncare.

Eu raman fidela etapei “umplutul clatitelor” si randamentul este 0. Clatita produsa este mancata pana sa fie gata urmatoarea. Initial mancam toti 6, apoi renunta Radu, apoi Cristi. Dar eu, Muha si Vali ramanem pe baricade pana la final si nu cedam pana nu dovedim si ultima clatita, una americana, mai groasa si mai pufoasa decat precedentele. Dupa cum descrie foarte plastic Vali, suntem plini de clatite pana in gat, iar omusorul pluteste delirand pe cateva visine din dulceata, ce pur si simplu nu mai au loc J.
Astfel, cu burtile pline, ne facem culcus si dormim neintorsi pana la 7.00 dimineata. A doua zi se anunta mai lunga ca distanta, dar cu mai putina diferenta de nivel, urmand sa incheiem bucla si sa parcurgem partea estica a Builei. Aici vom reintalni primavara si cum incepem coborarea din Curamatura din Oale, zapada se inmoaie de tot pana cand dispare cu desavarsire, iese soarele, iar la izvorul de dinainte de Patrunsa reintalnim campurile de ghiocei mult-asteptate. Poiana Scarisoara e chiar mai darnica, oferind la pachet ghiocei si branduse.