Din nou un jurnal restant, pe care n-am apucat sa-l scriu inainte de a pleca in concediu din pacate.

Aveam de ceva vreme in plan sa incerc un weekend de catarat la Costila, cu ceva din farmecul cataratului la temperaturi negative. Planul parea foart buna la inceput, cu un weekend ce nu se arata deloc prea friguros, astfel incat sambata dimineata ne strangem in formatie de 4 in drum spre Bucegi. Eu urma sa urc impreuna cu Catalin la refugiu, in timp ce Mike si Claudia aveau sa faca o tura frumoasa pe Valea Alba, combinata cu o noapte petrecuta la refugiul ridicat de curand in Saua Batrana.

Urcand incarcatii de echipament spre refugiu

Odata ajunsi in Busteni descoperim in schimb ca temperaturile sunt mai mult specifice unui inceput de primavara decat pentru mijlocul lui decembrie, astfel incat tot urcusul la Costila ne-a “plouat” in utlimul hal cu zapada ce se topea si se scutura din copaci.. Ajunsi la refugiu il gasim gol, si tinand cont era destul de tarziu ne propunem sa incepem mai domestic cu ceva trasee de langa refugiu.

Muntii Baiului, spre care privesti fara voie cam de oriunde te-ai catara in Bucegi.

Alegem pentru inceput Fisura Intrerupta, cel mai usor traseu din tancul ascutit, traseu ce in acelasi timp pe care il mai catarasem de cateva ori in ultimii ani. Doar ca pe principiul ca iarna nu-i ca vara, chiar daca e cald ca primavara, intrarea in traseu era fleasca si primii 4 metri erau acoperiti de un strat subtire de zapada. In general iarna la costila in functie de temperaturi ai mai multe variante de abordare a traseelor, variind de la papuci cu mainile goale pana la varianta de dry-tooling, in momentul in care conditiile din trasee justifica acest lucru. Tinand cont ca in afara de primii 4 metri ai traseul era complet uscat, eu aleg sa plec in bocanci cu mainile goale, maini goale care binenteles ca dupa primul contact cu zapada cu stanca uda au inghetat instant.

Dupa vre-o jumatate de ora de chinuieli si dupa amplasarea unui friend in care m-am si scurs cu success de cateva ori reusesc in cele din urma ponesc in traseu, care a mers destul de usor din momentul in care stanca a devenit uscata. Totusi datorita conditiilor cu care nu eram deloc obisnuit am reusit sa asigur in absolut toate asigurarile de pe prima lungime, astfel incat in momentul in care am ajuns la copac a trebuit sa regrupez din lipsa de bucle suficiente pentru a merge pana sus. Lungimea a doua a mers mai cu spor si mai cursiv, asfel incat dupa vre-o doua ore de cucerit iesim victoriosi pe creasta Tancului Mic.

Catalin pe prima lungime din Fisura Intrerupta.

Mai e putin pana sus.

Intre timp atmosfera s-a mai animat la refugiu, cu vreo ora in urma noastra urcand Bivuacu, Burcica, Paun si inca doi incepatori. Desi soarele intrase dupa muchie dupa terminarea traseului, temperaturile raman destul de ridicate, astfel incat ne hotaram sa profitam de cele doua ore de lumina care ne ramasesera, si intram si in Traseul Cataratorului, un traseu frumos aflat chiar langa refugiu. Pleaca Catalin pe prima lungime primul, tot in varianta bocanci cu mainile goale, si dupa ce ajunge in regupare ma hotarasc sa incerc si varianta de catarat cu papuci. Dupa acelasi moment de bocnificare initiala mainile incep sa se incalzesca, mai mult sau mai putin ajutate de respiratia calda cu care le ajutam din cand in cand, astfel incat ajung destul de incalzit langa Catalin in regrupare. E deja tarziu, astfel incat plec repede mai departe pe traverseu.

E interesant ca desi era destul de frig in momentul acela, probabil cu putin peste zero grade, in momentul in care am catarat a doua lungime, fiind deja incalzit nu am perceput deloc negativ temperatura, si traseul a mers mai bine decat prima data cand am fost pe el. Pana la urma tot a trebuit sa ma ajut de o bucla, cu vreo 10 metri inainte de iesirea in creasta, dar pe de alta parte am reusit sa trec mult mai usor de pasaje care mi s-au parut mai dificile asta vara. In acelasi timp din cauza temperaturii si din cauza lipsei transpiratiei si a umiditatii stanca parea considerabil mai aderenta.

Aleg de data aceasta sa merg intins pana in creasta din prima regrupare, astfel incat ultimii 15 metri ii petrec recicland bucle si tragand de semicorzi, toate combinate cu lasarea intunericului. Catalin a catarat lungimea mai mult la lumina lunii, si tinand cont ca era in bocanci din spusele lui a fost o experienta destul de interesanta. Odata ajunsi in creasta ne mobilizam, si dupa un rapel lung dat din aceasi cordelina pe care o lasasem cu luna inainte ajungem din nou cu picioarele pe pamant, dupa o zi interesanta de catarat in mijlocul iernii.

A doua zi in schimb atmosfera de afara nu indemna deloc la catarat, o ceata umeda insotita de o burnita constanta eliminand orice planuri pentru mari cuceriri, astfel incat sfarsim prin a ne retrage pe poteca imbibata de noroi pana inapoi in Busteni. Oricum mi-a placut experienta unui weekend la catarat dupa aproape o luna, dupa parerea mea cataratul vine cu multe lucruri in plus la capitolul senzatii fata de alergat, bicicleta sau inot, si e pana la urma o combinatie intre momente de concetrare maxima, alternate cu momente meditativ-contemplative in momentul in care astepti in regrupari. In contrast fata de celelalte activitati in schimb nu-mi place senzatia de legare pe care ai atunci cand un traseu merge prea incet, si in momentul in care timpul petrecut in regrupari e prea lung. In momentul respectiv parca ti-ai dori parca sa fii pe undeva pe o vale sapand urme, sau alergand cu schiurile prin Baiului.