Echipa Picioare Zburatoare: Diaconescu Radu si Florea Daniel.

Ideea de a participa de la concursul acesta marturisesc ca mi-a venit in momentul in care am citit anul trecut jurnalele Hoinarilor si ale lui Gianina si Alin, probabil atunci mi-am dat seama ca exista multe alte fatete ale unui astfel de concurs. Asta pe de o parte, iar pe de alta parte de cand a aparut 7500 cred ca poate fi considerat detasat cel mai greu concurs care se organizeaza pe plaiurile noastre, e in cu totul alta categorie fata de celelalte concursuri. La celelalte concursuri tragi sa scoti un timp cat mai bun, aici nu poti sa fii totusi niciodata sigur ca vei termina.

Ca distanta pare relativ simplu, de 2 ori distanta unui maraton montan si de 3.5 ori diferenta de nivel, dar lucrurile nu sunt deloc atat de simple. La un maraton montan stii ca alergi si tragi 4-5-6 ore dupa care ajungi rupt si deshidratat la sosire si te recuperezi. Aici dupa 6 ore abia ai facut o treime din traseu, iar urmatoarele 2 treimi nu au cum sa dureze 12 ore. Sincer ca efort l-am resimtit cam ca 4 maratoane legate, cel putin ca timp asa a iesit.

Una din partile interesante la un concurs de genul acesta e ca te duce pe munte in momente ale zilei pe care de obicei nu prea le prinzi. In general o tura la munte incepe dimineata nu prea devreme si se termina seara/noaptea nu prea tarziu, aici majoritatea echipelor au prins succesiunea a 24 de ore pe munte. Si am prins cu toti de toate, si rasarituri frumoase din diferite colturi ale Bucegilor, si o noapte superba cu un cer instelat cum de mult nu am mai vazut, cu stele cazatoare cu tot, si soare dogoritor la mijlocul zilei, si ploi care ne-au racorit.

Multi privind din exterior cred ca nu ai timp sa vezi toate lucrurile acestea, si in parte e adevarat, de foarte multe ori esti atat de concentrat la ceea ce faci incat timpul trece extrem de repede si imprejurimile zboara pe langa tine, dar sunt si momente in care ai tot timpul pentru a contempla frumusetea si maretia din jur.

La un moment dat, dupa ce tocmai intrasem pe drumul spre Poiana Stanii, am auzit un fosnet de frunze in spate la cativa zeci de metri. Cand m-am intors ma asteptam sa vad o echipa care taiase o serpentina, cand colo la nici douazeci de metri de noi un pui de urs maricel, pe la 1 an jumatate alerga fericit si curios dupa noi. Epic momentul in care m-am intors spre Dani si i-am zis Dani, mai repede un pic!. Pana la urma strategia asta n-a functionat astfel inca am trecut la planul B si am inceput sa facem galagie si sa aruncam cu pietre pentru a descuraja curiozitate ursului. Usor, usor ursul a ramas in urma si intr-o curba in care am pierdut contactul vizual am zbunghit-o si ursul a renuntat sa ne urmareasca din momentul acela. Sunt foarte curios daca l-au intalnit si celelalte echipe care au venit dupa noi.

Nu vom uita nici racoara padurii de pe Jepii Mari, nici cuptorul pe care l-am prins pe Jepii Mici, unde ne-am intersectat pentru o scurta portiune cu Gianina si cu Alin. Cam de aici a inceput si un fel de concurs solitar pentru noi, cu noi insine si cu urmaritorii invizibili din spate. E ciudat pentru ca la fiecare post de control nu stiam cu cat timp e in spate e echipa urmatoare, stiam doar diferentele fata de echipele din fata, care crestea incet dar sigur de la punct de control la punct de control.

Incurajarile lui Luci de pe Ialomita, care ne intreba cum de tragem asa de tare, incurajarile oamenilor de la omu care au cazut extrem de bine de fiecare data, valea cerbului cuprinsa de nori apocaliptici de ploaie in partea inferioara, si noi care alergam la vale parca intr-o directie complet gresita, indreptandu-ne spre ploaie cand la Omu era frumos si soare. Ploaia prin padure care a venit ca o racorire binemeritata, si lumina superba care era prin padure dupa ploaie, cu raze de lumina ce strapungeau frunzisul. Alergarea superba la deal inainte de Pichetul Rosu, prin atmosfera curata de dupa ploaie, potrivirea de moment care ni l-a scos pe Adi in cale fix cand gresisem traseul prin jungla de pe Bucsoiu.

Felul in care motorasele parca nu mai trageau pe Bucsoiu cu ale sale varfuri intermediare, si din nou incurajarile oamenilor de la Omu, mai ales ale lui Balan. Coborarea pe Ciubotea unde eu parca am prins aripi, si cat de bine au cazut pastele de la refugiul salvamont. Inceputul urcusului pe Gaura si interminabila portiune prin padure pana la iesirea in golul alpin. Noaptea absolut superba, fara luna, cu un cer complet acoperit de stele si cu orasele stralucind in noapte la poalele muntelui. Ultima pauza la Omu, moment in care incepeau sa apara si primele semne de blocaje musculare si cat de greu ne-a fost sa ne pornim dupa aceasta. Pierderea traseului pe culmea Doamnele si decizia sa tinem culmea din dreapta ce se profila prin noapte, felul in care cautam prin jnepeni poteca inainte de saua batrana, si ultima coborare chinuitoare spre Poiana Gutanu.

Venirea graduala a diminetii pe masura ce ne apropiam si de Saua Strunga si rasaritul superb vazut de acolo, cu norii pufosi si inovensivi intinsi pe platoul bucegilor, si cu atmosfera de nemiscare ce domnea pe fundul vaii ialomitei. Ultimii pasi pe poteca si trecerea pe forestier, privirile aruncate peste umar in cautarea urmaritorilor invizibili, si alergarea usoara in care am mers pe forestierul respectiv.

A urmat momentul nostru, asemanator cu al tuturor celorlalte echipe care au trecut linia de sosire si totusi putin diferit, pentru ca era doar al nostru. In incurajarile putinilor oameni care erau treji la ora 7 dimineata, si care nu s-au sfiit sa faca o harmalaie de nedescris, dupa 25 de ore de mers periplul nostru s-a terminat cu un ultim sprint inainte de final. A fost cel mai frumos moment pentru mine cel putin, si probabil pentru multe alte echipe pe ale caror fete se citea bucuria in momentul in care treceau linia de sosire. Si da, in momentul respectiv eram mai luminosi, mai bogati, mai curati, trecuti parca printr-o golgota ce nu are prea mult sens pentru majoritatea lumii, dar care e apreciata de toti cei stransi la Pestera in cele 3 zile.

Revenind acum pe o parte mai putin visatoare, in primul rand multe multumiri oamenilor din CPNT care au organizat impecabil concursul, multe multumiri pentru toate incurajarile primite pe parcurs si multe multumiri tuturor concurentilor care au fost acolo si care au participat la concurs, multe multumiri lui Dani, care a fost un coechipier foarte bun si care era la prima lui experienta de genul acesta (pana acum nu mai participase la nici un maraton montan).

Vor mai aparea probabil mai multe povesti dupa 7500, Claudia a scris-o pe a ei deja aici , pentru ca fiecare echipa a trecut prin experiente asemanatoare dar totusi atat de personale. Noi vom reveni cu siguranta la anul pentru a incerca sa ne imbunatatim timpul.

Podimul la elita masculin, cu Dan Spulber si Dan Stefan pe I, Bogya Tamas si Suciu Simon pe II, si Picioare Zburatoare pe III.

Si podiumul la elita feminin, cu SiS-urile pe I, Green Team pe II si Mike si Claudia pe III.