Urmeaza o postare pe blogul principal fara nici o legatura cu vreo iesire spectaculoasa pe undeva prin natura, si poate doar cu descriere oarecum neinteresanta a unei curse de 5.5 kilometri. Dupa aproape o luna si jumatate de vreme buna in care am fost plecati in mai multe weekenduri prelungite, a venit in sfarsit un weekend cu vreme urata in toata Germania. Spun in sfarasit pentru ca dupa o luna si jumatate cel putin eu ajunsesem la un fel de saturatie. Nu-i nimic, un weekend ploios a rezolvat problema astfel incat acum deja ma uit putin nelinistit la prognoza meteo care arata tot ploaie pentru weekend-ul care urmeaza.

A trecut mai bine de o luna de la ultramaratonul de scari la care am participat, si dupa care nu am avut nici un chef sa ma gandesc la nici un alt concurs. Pe cat de multumit sunt ca l-am terminat, pe atat de mult s-a revoltat corpul dupa concurs. Au fost practic 3 saptamani in care a trebuit sa astept ca incet incet sa se recladeasca bucatica cu bucatica muschii de la picioare. Si cred ca au fost destul de multe momente in care arhitectul sef s-a intrebat “Si bucatica asta unde vine?“, si si mai multe momente in care s-a zis pe acolo “Las ca merge si asa“.

Cred a fost un fel de razbunare planificata a organismului pentru ce l-am pus sa faca. Pentru ca in timpul concursului au fost destul de multe momente in care mi-a dat de inteles ca “Gata pana aici!“, urmate de momente in care vointa a privit in vidul neputentei si a impins limitele putin mai departe.

Totusi nu merge asa, si cele 3 saptamani de dupa mi-au confirmat intr-un fel ca trebuie sa ascult de corpul meu, si sa lucrez impreuna cu el si un impotriva lui. Si in acelasi timp cele 3 saptamani m-au si speriat putin legat de ce se poate intampla in momentul in care vointa impinge lucrurile mai departe decat ar trebui. Mereu am crezut ca in momentul in care organismului nu mai poate exista un mecanism de siguranta care te impiedica sa mergi mai departe. Ca nu poti sa te omori sau sa te distrugi alergand pana nu mai poti, ca la un moment dat chiar daca tu vrei sa mergi mai departe organismul va zice nu si te va impiedica. Dupa concurs mi-am dat seama ca in parte e asa, dar ca poti sa impingi lucrurile prea departe si poti sa regreti dupa aceea consecintele.

Si din nou, pe cat de multumit am fost in primele 2 zile ca am terminat concursul, pe masura ce trecea timpul incepeam sa-mi pun intrebari “Ce dumnezeu am facut cu corpul meu?“. In ziua de dupa concurs am avut nevoie de cam 10 minute sa urc 4 etaje (si am blestemat la fiecare treapta ca blocurile de 4 etaje nu au lift in Berlin). Am avut febra musculara vreme de 8 zile, febra musculara cu care totusi am putut sa pedalez 500 de kilometri prin Olanda, in ritm mai de relanti. Dar totusi a tinut 8 zile, si cel mai trist era cand in timpul noptii cand trebuie sa ies din cort si sa ma ridic in picioare pentru a ajunge la toaleta.

Sunt convins ca in timpul unei curse lungi sunt destul de multe procese interne care se deregleaza intr-o mai mica sau mai mare masura. In cazul meu de data aceasta intr-o destul de mare masura. Si toata starea generala proasta, combinata cu gandul ca o sa fiu din nou in stare sa alerg cum trebuie abia peste 3-4 saptamani au facut ca vreme de cateva zile soarele sa nu mai rasara pe strada mea. Soare care in general in cazul meu rasare cam zilnic, dar facand ceva research am descoperit ca e o chestie oarecum normala despre care s-au facut si oarecare studii stiintifice si aparent dupa cursele lungi exista o oarecare perioada de in care ochelarii roz se deregleza temporar.

Concluzia si lectia invatata ar fi ca ar trebui sa ascult mereu la ce spune organismul, atat la antrenamente cat si in concursuri, si ca in general iti trimite semnale despre momentele in care poti sa tragi sau despre momentele in care ar trebui sa te opresti sau o lasi mai incet. Lectie pe care sper sa o aplic peste o luna la Zugspitze Ultramarathon.

Revenind la weekend-ul care a trecut, vineri seara a fost o cursa de 5.5 kilometri, denumita Berlinen Firmenlauf, la care cred ca participa alergatorii din toate corporatiile din Berlin. 9000 de participanti, pentru o amarata cursa de 5.5 kilometri. Inscrierile ca de obicei cu 2 luni inainte, dar in cazul acesta fiind oricum platite de firma, si concursul fiind vineri seara erau indeplinite toate premizele pentru a participa. Mai putin cele 3 saptamani cat a trebuit sa stau pe bara dupa ultramaratonul de trepte.

Astfel incat am reusit sa inghesui cateva sesiuni de intervale pe stadion cu o saptamana inainte de concurs, in speranta de a castiga ceva din viteza pe care n-am avut-o niciodata. Pe de alta parte nu o sa alergi niciodata repede daca in antrenamente alergi incet. Cursa s-a tinut chiar in centru, pe un traseu intre Brandenburg Tor, Potsdamer Platz si Siegsaule. Multe linii drepte fara prea multa aglomeratie.

Ma incalzesc regulamentar de data aceasta, nu de altceva dar in 5 kilometri daca pleci neincalzit sansele sunt sa te incalzesti eventual aproape de sfarsitul cursei. Startul se da nemteste, si dupa start purtat de torentul de oameni care incep toti cam repede alerg primul kilometri in 3:37. Nu pot sa zic ca aveam in minte un timp anume, dar speram ca sa pot tine un ritm de 3:45 pe kilometru pentru toata distanta. A fost prima cursa mai scurta pe care am alergat-o cu un ceas cu GPS, si mi se pare ca te ajuta ca sa-ti dai seama cand o alergi prea repede sau cand o lasi mai incet. Deja de la kilometrul 2 incepe sa se mai rarefieze situatia, si puterea torentului de oameni scade, astfel incat scad si eu ritmul in speranta de a pastra ceva energie pentru a-l creste din nou spre sfarsit. Kilometru 2 trece in 3:44, si kilometrul 3 in 3:53, cu o mica urcare ce cred ca a daruit 1 metru diferenta de nivel traseului. Si de la kilometru 4 incep din nou sa cresc ritmul, pe principiu ca mai sunt oricum decat 2 kilometri si se termina, astfel incat tot acceperand kilometrul 4 trece in 3:43, mergand cot la cot cu o fatuca ce avea sa fie prima fata. O depasesc in kilometrul 5 care trece in 3:40, dar ma depasteste din nou pe ultimii 200m si fara energie pentru a mai accelera termin ultimii 500m in cu un ritm de 3:38. Pulsul binenteles prin balarii, respectiv 180 mediu si 187 maxim, probabil cele mai mari valori pe care le-am vazut pana acum la mine. Si un ritm mediu de care sunt chiar multumit, respectiv 3:40 si 20.01 pentru 5.45 km. Intr-un fel ma face curios care ar fi cel mai bun timp pe care as putea sa-l scot pentru 5 si 10 kilometri, poate voi reusi sa si aflu spre toamna.

Si in continuare acestei postari formata dintr-un amalgam de idei, pentru ca sambata am fost din nou la catarat la una din salile din Berlin am rugat-o pe Mihaela sa faca cateva poze si filmulete cu mersul pe coarda. Mi-am propus ca primavara asta sa invat sa merg pe coarda, mai ales pentru ca la panoul la care merg coarda e intotdeauna intinsa si cand ai chef poti sa te mai joci putin pe ea. Recunosc ca daca ar trebui sa o intind singur probabil nu m-as motiva prea usor sa fac acest lucru.

Astfel incat, incet incet, cate o jumatate de ora azi cate o jumatate de ora peste o saptamana am avansat incetisor de a sta in echilibru cateva secunde pana la a parcurge cei 10 metri ai corzii de la un capat la altul. Mai ramane sa invat sa ma intorc, sau mai bine zis sa-mi iasa consecvent, si sa ma ridic de jos de pe ea. Oricum e foarte interesanta experienta de a invata o noua activitate fizica. Pentru ca spre deosebire de invatatul doar cu mintea aici trebuie sa inveti ce sa faci si cu corpul, sa inveti cum poti sa-ti controlezi centrul de greutate miscand mainile si picioarele. Si e un pic ca mersul pe bicicleta, dupa ce l-ai invatat nu se mai uita. Mai jos sunt cateva poze si un filmulet.

In concluzie, asculta ce-ti zice corpul, incearca sa fii mai rapid si invata ceva nou.