Sambata era si ziua in care aveau sa fie prezentarile de la festivalul alpin din Busteni, astfel incat nu aveam foarte mult timp la dispozitie inainte de ora 16:00 la care incepeau prezentarile. Cu toate astea l-am valorificat la maxim, combinand un pic de escalada in Cheile Rasnoave cu Creasta Generalului.
Dimineata la escalada nu am avut timp decat de 2-3 trasee, dintre care in schimb unul care chiar mi-a placut, numit Fisura cu Copac, care are niste miscari chiar interesante si care s-a dovedit a fi destul de interactiv pentru nivelul nostru de antrenament, dar care a iesit pana la urma la a doua incercare.
Pe fisura cu Copac
Focus.
Octavian cap pe acelasi traseu.
Nu am mai fost pe Creasta Generalului de acum 4 ani de zile, cand faceam impreuna cu mike primii pasi intr-un traseu de perete de mai multe lungimi de coarda. Tin minte, pe langa faptul ca a fost o mica aventura si ca am tras de coarda in ultimul hal, nestiind in momentul respectiv cat de importat e sa prelungesti buclele cum trebuie. Mi se pare incredibil ca au trecut 4 ani de atunci, si daca se zice ca primii 5 ani sunt cei mai periculosi in alpinism mai am putin si am scapat (bine pe de alta parte tinand cont ca anul acesta am iesit de mai putin de 10 ori la escalada nu prea iese calculul).
De data aceasta am revenit pe Creasta Generalului cu Laviniu si cu Irina, fiind si pentru ei primul traseu de mai multe lungimi de coarda pe care au fost pana acum. A fost cald, desi atmosfera era putin cam posomorata, iar oamenii s-au descurcat si s-au miscat mai bine decat ma asteptam.
Putin tematori fata de ce ii astepta.
Castigand inaltime.
Intr-o regrupare destul de comoda.
Toaman in Cheile Rasnoavei.
Aproape sus.
Mi-a placut foarte mult in schimb seara de la Caminul Alpin, si prezentarile care s-au tinut acolo. Am plecat inapoi spre Bucuresti cu un sentiment fain de apartenenta la un grup de oameni cu care impartasesc acelasi stil de viata. Cucerim intr-un fel inutilul, dar macar o facem cu pasiune.
Duminica am fost la un botez la care ne-am simtit foarte bine, si unde am faramat si ultima speranta de a deveni vre-odata oameni seriosi.
Responsabilitatea intruchipata.
Leave a Reply