Cicloturism de iarna prin meleaguri Prahovene, marea noroiala

Cred ca anul acesta a hotarat sa sara iarna din program. E aproape jumatatea lui ianuarie si temperaturile si vremea sunt mai degraba de toamna tarzie decat de inceput de ianuarie. Daca initial visam la macar cateva ture de iarna inainte de a pleca in expeditie imi dau seama ca sunt mici sanse sa cata doua zapezi consecutive si sa se mai si aseze zapada cum trebuie inainte de a pleca.

Dar cum tot raul e spre bine macar e soare in zonele mai inalte si vremea e destul de buna pentru bicicleta, astfel incat am zis sa fac mica tura de test pentru a vedea cum e sa mergi pe teren accidentat cu bicicleta incarcata ca pentru expeditie si cu bagaje si in fata. Si cum stiam ca drumurile ar trebui sa fie uscate planul era sa ma avant pe creasta muntilor Tataru catre cimitirul din tabla Butii si de aici catre Siriu. Stiu ca terenul nu e neaparat potrivit pentru cicloturism, dar totusi aveam nevoie de un test pentru a vedea cum se comporta bicicleta in conditii mai dure.

Astfel incat plec din cetosul Bucuresti destul de tarziu, pentru prima data singur la o tura de cicloturism de mai multe zile. Planul e ca in prima seara sa urc pe piciorul care urca catre Tataru dinspre barajul de la Maneciu, pe acelasi traseu pe care l-am facut in alergare impreuna cu Mihaela acum 2 ani de zile. Tura ar trebui sa fie una cu privelisti si cu o deschidere numai buna de facut poze, asta in cazul in care se potrivesc condtiile de drum cu planul de acasa.

Singura problema e ca de data aceasta nu prea s-au potrivit, problema cea mai mare fiind noroiul care se formeaza pe partile mai umbrite ale oricarei portiuni de drum. Practic soarele fiind foarte jos si neajungand peste tot, in zonele respective chiciura si bruma de peste noapte impreuna cu zapada netopita contribuie pentru a forma o plastelina consistenta numai buna de framantat. Si e ciudat pentru ca in zonele batute de soare traseul e complet uscat, astfel incat totul e o alternanta intre colb si pamant uscat si noroaie considerabile.

Tinand cont de conditii, si tinand cont ca in zonele cu noroi mai mult mergeam pe langa drum decat pe drum, nici ca se putea sa-mi imaginez conditii mai bune de test. Doar ca dupa 2 ore si ceva si 10 kilometri inaintati imi dau seama ca nu are cum sa fie mai bine mai sus, si ma hotarasc sa ma intorc si sa-mi croiesc pentru a doua zi tura prin zone cu ceva mai mult astfalt.

Apusul m-a prins cu putin inainte de ultima urcare catre creasta muntilor Tataru, unde am avut prima intalnire mai aparte din tura, cu padurarul care se ocupa de versantii situati la est de barajul de la Maneciu. Dupa o prim moment de uimire in care omul se mira ce caut pe acolo si era convins ca o sa ma manance lupii pe acolo am stat de vorba cu el vreme de aproape o jumatate de ora, timp in care el a asteptat sa-i vina echipa pe care o supraveghea.

Omul facea drumul pe care eram acum aproape in fiecare zi, si a stat si a povestit mult despre padurea lui de care era foarte mandru, despre taierile ilegale, despre padurea statului si padurile private (si ochiometric de unde stateam atunci era o diferenta de la cer la pamanat), despre planificarea monumentala a comunistilor, despre viata pe munte si prin padure. Omul incerca sa ma convinga sa ma intorc inapoi, lucru pe care l-am si facut in momentul in care mi-am dat seama ca noroiul o sa fie asa si in continuare. Si din discutie nu au putut sa lipseasca discutiile despre politica, despre felul in care toti sunt niste nenorociti toate amestecate cu o nostalgie a vremurilor de dinainte de revolutie. Locul in care ma oprisem in mod intamplator era sub un cires batran, si din vorba in vorba am aflat ca acolo unde stateam a fost odata o casa, si in momentul in care s-a dus omul s-a dus si casa, ramanand in urma doar ciresul.

Dupa despartire si dupa inca o tura de noroiala in momentul in care cobor spre Slon, dau in sfarsit de asfaltul visat si continui sa pedalez prin noapte catre Drajna si catre Nucsoara in cautarea unui loc de cort. Trec prin sat dupa sat si ghidat in parte de Google Maps si de smartphone-ul pe care voiam sa-l testez si pe el gasesc un loc prielnic fix langa o biserica-troita ridicata in varf de deal de langa Valea Plopului.

Cerul e plin de stele, si luna pe jumatate da o lumina numai buna pentru cateva poze pe care le fac in vreme ce duduie primusul cu benzina caruia inca ii mai descopar secretele si pe care inca nu mi-am dat seama cum sa-l amorsez cum trebuie. Noaptea e frumoasa dar totusi mi-e putin urat singur in varf de deal, mai ales ca singur ma misc de doua ori mai incet la toate lucrurile. Clar pe viitor o sa trebuiasca sa ma organizez si sa-mi fac un sistem ceva mai eficient de a face lucrurile mai legat. Si obisnuit fiind cu turele cu Mihaela deocamdata chiar imi lipseste sa am pe cineva cu care sa impartasesti impresiile la sfarsitul zilei.

Dorm dus toata noaptea si dimineata ma gaseste privind rasaritul peste satele din jur. E incredibil cat de mult poate sa conteze soarele la moralul omului si corabiile scufundate de pedalatul prin intuneric din seara dinainte ies din nou la suprafata odata cu dimineata luminoasa. Si odata ce ma urc din nou in sa totul devine si mai roz, caci zona chiar e superba pentru cicloturism sau pentru plimbari cu bicicleta, si nu pot decat sa o recomand pentru plimbari viitoare.

Incropesc din mers o mica bucla la est de Valenii de Munte, folosind din nou smartphone-ul pentru a naviga locurile. Despre pedalatul cu bagaje e o diferenta cu coburile fata, dar nu mi s-a parut chiar asa de mare. Problema vine la urcat, mai ales ca sunt cateva serpentine destul de serioase in zona dar pana la urma testul a fost incurajator si pana la sfarsitul zilei s-au strans cam 80 de kilometri cu destul de multa diferenta de nivel.

Pe drum am vazut si doua biserici faine de lemn de pe la 1700 toamna, biserica “Cuvioasa Paraschiva” din Starchiojd si biserica de lemn din Voievozii din varf. Mici, modeste si fara a sti de ele de acasa chiar mi-au placut cele doua bisericute, luate dintr-o alta vreme in care nu dimensiunea era cea mai importanta.

Drumul a fost presarat si de o gramada de intalniri cu localnici si dupa primul contact in care lumea te priveste putin cu suspiciune mi se pare incredibil cat de usor se incalzesc romanii si cat de mult chef de vorba au. Prin comparatie, in 3000 de kilometri pedalati prin vestul europei am intalnit doar un mos cu chef de vorba (pe de alta parte la felul in care sunt croite pistele nici nu simti nevoia sa interactionezi cu localnicii). Alta lectie invatata e ca mereu e mai bine sa te iei dupa indicatiile localnicilor decat dupa google maps, chiar daca cateodata e mai bine sa ceri si o a doua parere. Astfel am aflat povesti despre poarta de lemn de 30 de ani in care a intrat unu cu masina, despre povestea catunului din Voievozii din Varf, despre povestea unui acordeonist care fusese si prin Germania toate insotite de eterna intrebare “De unde esti de loc si de unde vii?”.

In schimb nefiind o calatorie lunga ci doar o tura de test era greu sa te orientezi in spatii si sa pui o poveste in spate. Drumul de intoarcere la masina m-a dus inapoi in Valenii de Munte, dupa care pe DN1A spre Moeciu, moment in care mi-a reamintit ca indiferent de distanta si de conditiile de drum mereu e mai bine sa-ti croiesti traseul pe drumuri laturalnice.

Track-ul turei aici.

Ca si concluzii:

coburile fata stau surpinzator de bine, chiar daca clemele cu care vine din fabrica modelul de Frontroller de la Ortlieb sunt prea inguste pentru Lowrider. Teoretic ar trebui sa iau alte cleme care sa se potriveasca, desi mie mi se pare ca stau destul de bine si asa.
google maps functioneaza suprinzator de bine si daca ai semnal gaseste pozitia in care esti foarte repede. Pe de alta parte te face si mai lenes pentru ca iti spune de fiecare unde esti, planul ar fi sa-l folosesc decat ca solutie de rezerva. In schimb sunt foarte multe drumuri comunale destul de rupte care apar pe google maps, pe unde nici localnicii nu o iau.
Bateria de la smartphone-ul Qetchua tine surpinzator de bine si ecranul e mai mult decat lizibil afara, estimez cam 3-4 in conditiile in care pornesc internetul si gps-ul atunci cand am nevoie.
Trebuie sa iau cateva protectii de cauciuc pentru porbagaje in locurile de contact cu coburile.
Oranizarea trebuie sa fie ceva mai buna dar cred ca asta se face pe parcurs.
Trebuie sa-mi iau un sistem de prindere pentru bidon mai generos, si unul care sa-mi permita sa pun un bidon si sub cadru.
Trebuie sa-mi iau mai mult timp pentru facut poze, daca nu iti propui sa faci lucrul acesta e destul de simplu sa treaca orele fara sa faci nici o poza.
Traseul trebuie sa-l fac neaparat pe drumuri secundare, experienta de a conduce prin trafic pe DN1A nu e deloc roz.