In tura asta am reflectat mult la a gasi un raspuns complet la intrebarea :”De ce nu vine lumea cu noi in turele de bikepacking?”. Si cred ca am si gasit o explicatie. Cand cauti intersectia a doua multimi (matematice) mici, nu poate sa iasa decat ceva si mai mic. Prima multime e cea formata din oameni carora le place sa mearga la ture de bicicleta de mai multe zile. Apoi ai multimea de oameni care accepta sa mearga zile la rand dormind la cort, avand doar hainele de pe ei si hainele de dormit, care nu au o problema sa se spele la rau sau chiar sa se culce nespalati, care isi permit un echipament usor, caci la bikepacking nu prea poti merge cu rucsacul de 80 l. Din intersectia acestor doua multimi ramane o mana de oameni, care e si mai greu de mobilizat de sarbatori, cand lumea alege de regula sa se stranga in familie. Daca de Craciun urmam si noi tiparele, de Pasti, chemarea primaverii e prea puternica. Anul asta am dezbatut indelung unde sa mergem sa o cautam, caci ne saturasem de ritmul ardelenesc in care a venit primavara la Brasov. Lista scurta cuprindea Cernei/ Mehedinti, Poiana Rusca si Via Transilvanica. Nu ma intrebati prin ce algoritm a castigat ultima. Probabil a fost un cumul de factori: apropierea de Brasov, promisiunea Fagarasului inzapezit, dar si a verdelui hipnotizant al padurilor de fag.

Dacia, locul in care lasam masina, ne intampina cu caldura. La propriu. Nu avem niciun gand sa i ne opunem. Din contra. Ne plictisisem noi asteptand-o, de ajunsesem sa credem, asa pe jumatate, ca ne-a uitat anul asta. O primim deci cum se cuvine, la tricou si pantaloni scurti. Trebuia poate sa ne gandim ca soarele acela dogoritor de aprilie nu e semn bun, dar ne-am lasat mintiti frumos vreo 30 de minute. Pana a inceput ploaia. O ploaie din aceea de vara inceputa pe nesteptate. Un singur nor era pe cer, si noi ne-am nimerit fix sub el. Radu e frustrat de tradarea pe care ne-a pregatit-o prognoza. Eu primesc stropii calzi si grei pe mainile si picioarele goale, ca o promisiune a verii ce va veni.

Cand ajungem in Cobor si reusim intr-un final sa ne adapostim putin, suntem uzi din cap pana in picioare. Ma rog, doar picioarele au scapat. Clar nu e un inceput bun de tura, cand ai la tine un singur rand de haine. Insa moralul isi revine usor, usor, in ritm cu soarele si vantul care ne usuca, si pe scurta urcare de dupa Cobor ne e din nou (mai) bine. Inca nu reusim sa ne dam seama cum au ajuns Hoinarii din Timisoara, fix aici, dar clar e un loc sigur pentru orice lockdown.

Ziua de astazi are 90% drum (asfalt sau drum de tara) si iesim de pe el, doar ca sa gasim un loc de cort, pe muchia ce merge deasupra drumului Rotbav-Baile Rotbav. Ne mai desparte o singur lant de culmi de Fagarasul cel mare, ce din cauza iernii tarzii se vede parca mai alb ca niciodata. In fond, asta este motivul pentru care am facut ocolul prin sud si vom avea maine de pedalat 60 km pe asfalt. Locul de cort pe care il gasim nu dezamageste. Iarba proaspata, intreaga creasta ce se desfasoara in fata noastra, cu focus pe Valea Sambetei si caldarea omonima, un apus care se scalda in nuante de rosu la mana noastra dreapta si un foc “la groapa”.

Dimineata zilei de sambata ne gaseste gonind la vale pe pajisti pline de papadii. Diente de leon sau Löwenzahn in doua din limbile pe care le vorbesc/ studiez. Nu am idee pe ce filiera a ajuns cuvantul papadie la noi in romana. In orice caz, este timpul lor, caci se ivesc mari si carnoase oriunde este putina iarba.

Cu exceptia portiunii Rotbav-Cincu care merge pe un drum prost de tara (DJ50A), in rest avem parte de asfalt bun si foarte bun pana la intrarea in Medias, unde vom prinde Via Transilvanica. 

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5219515273

Sau in format din care se poate descarca si gpx-ul pentru toata tura: