A fost inca un weekend in care prognoza era indoielnica, cu sanse de ninsoare atat pentru sambata cat si pentru duminica, astfel incat am plecat din Bucuresti cu planuri nesigure, in princiu am fi vrut sa ajungem la Omu plecand de la cota 1400, dar totul depindea de vreme, si mai ales de vant si de ceata. Oricum dupa weekend-ul trecut in care meteorologii au cam gresit previziunile si noi ne-am luat dupa ei, de data asta am zis sa mergem si vedem la fata locului cum evolueaza lucrurile.
Dupa ce ne invartim putin prin Sinaia urmarind multitudinea de semne care sa ne directioneze catre telegondola ajungem in cele din urma pe la 10:00 la cota 1400. Aici ceata, fulguia si lume destul de putina, dar in aceasi masura si zapada proaspata destul de putina (cam 5 cm). Oamenii se chinuiau sa dezapezeasca scaunele de la telescaun, sunt chiar curios daca fac asta dupa fiecare ninsoare, mi se pare ca nu am vazut un hangar de strangere al telescaunelor la inchiderea programului.
De aici pornim pe drumul de vara, de fulguit inca fulguie usor, dar pe masura ce urcam incepe sa apara un soare plapand ce abia razbate prin plafonul de nori. Oricum sunt semne bune, mai ales ca nu bate vantul aproape deloc. Pe la 11:45 ajungem sus la cota 2000, unde gasim obisnuitul buluc de oameni ce gasesc un prilej de mirare in momentul in care o vad pe mike urcand vitejeste imbracata doar in tricou. Dupa o scurta pauza de hidratare cu deja consacratul “ice-tea” autohton (practic ceai din termos stins cu zapada in momentul in care nu simti nevoia unei bauturi calde), pornim spre locul de unde incepe scurta coborare de pe Furnica, coborare destul de scurta dar foarte placuta in acelasi timp. Pe platou deja era ceva mai multa zapada proaspata, cam 10-15 cm in zona Vf Furnica astfel incat coborarea e cel putin distractiva.
De aici intram din nou in ceata, ceata ce ne insoti pana in zona cerdacului, cu foarte putine si scurte momente de inseninare. Pe platou ne intalnim cu doar 4 persoane (se vede ca s-a strica telecabina de la Babele), dintre care doua cu schiuri de tura. De la Babele spre omu nu mai sunt urme, astfel incat trecem prin cateva scurte momente de cautare a stalpilor de marcaj (destul de desi de altfel), din cauza cetii groase ce ne cuprinde. Ne apropiem usor usor de cerdac iar ceata se ridica dezvaluind un cer straniu prin care razbate cu greu un soare plapand.
Admiram in fata acele Morarului acoperite de zapada, ar fi fost totusi o zi buna si de ace tinand cont ca nu a batut vantul aproape de loc dar nu-i nimic, nu au intrat zilele in sac. Urcam spre varianta de iarna a traseului si dam de ceva zapada inghetata, prilej bun de a le proba coltari de schiuri (cutite sau cum dumnezeu s-or numi). Treceu usurel pe deasupra Cerdacului, la sfarsit descataram cam 5 m un mic horn si incepem ultimul urcus serios al zile, cel spre Varful Ocolit. Inaintam din zig-zag in zig-zag, cu momente de frustrare cand dam de zapada mare astfel incat la un moment dat imi dau jos schiurile si ma lupt sa bat urme prin zapada pana peste genunchi.
Hotaram sa nu facem traverseul de dinaintea seii de sub Varful Ocolit, tot din cauze de zapada mare si ciudat asezata, astfel inca ne scoate pioletii (ca sa nu zicem ca i-am carat degeaba) si urcam de-a dreptul o mica bucatica mai inclinata. Cand ajungem in saua de sub Varful Ocolit se lasa deja noaptea si ceata incepea sa ne invaluie din nou, astfel incat alegem sa nu-l mai ocolim pe curba de nivel si sa il urcam de-a dreptul, un nou prilej de a scoate limba de un cot in timp ce ma luptam sa sap urme prin zapada ce ajungea in locurile in care era troienita pana la brau. Mai jos de cabana ne intalnim cu un baiat ce urcase dinspre Malaiesti si care voia sa doarma la Babele. Cinste lui, batuse urme de la Malaiesti si mai avea ceva de pedalat pana sa ajunga la Babele.
Ajungem la statia meteo, aici de servici erau Petrica si Corina, caldura din bucatarie ne moleseste in ultimul hal loc in care dam si de un matz ce are un stil aparte si destul de direct de a se milogii. La ceva vreme ajung si Lucian si Harciogu venind tot dinspre Malaiesti, si mai tarziu inca un baiat care venise si el tot pe platou dinspre Cota 2000. Dupa o masa imbelsugata ne bagam la somn, inca nesiguri pe unde sa coboram a doua zi.
Pun ceasul sa sune la 6:30, in speranta sa fac ceva poze cu rasaritul (cred ca toti pozarii muntomani au cel putin o poza cu un rasarit la Omu, e mult prea la indeamana…). In schimb pentru asemenea tinte e bine sa stii macar cu aproximatie pe la ce ora rasare soare, ora care pentru un sfarsit de martie e in general pe la 7:30 si nu 6:30. Asta e, a fost un bun prilej pentru a mai dormita putin.
O masa de dimineata frugala si suntem din nou pe drum , coborand spre cerdac, asta dupa ce plecasem de la statie relativ hotarati sa ne intoarcem cam tot pe unde am venit, din cauza celor 30-40 cm de zapada proaspata si fara prea multa stabilitate. In schimb cand ajungem la bifurcatia cu traseul ce cobora pe valea Ialomitei, ne razgandim cand vedem ce domol serpuieste prin caldarea superioara. Mike coboara prima portiune pe picioare in timp ce eu ma chinui sa ma pregatesc de coborare, a mers ok pana la urma si pe schiuri, singurul inconvenient fiind ceata si faptul ca schiai printr-un witeout destul de debusolant din punct de vedere al echilibrului. In cele din urma pe masura ce coboram ceata se ridica, astfel incat ni se dezvaluie frumoasa vale a Ialomitei. In portiunea mai abrupta chiar era ceva lipsa de zapada, fiind nevoiti sa navigam printre portiuni de iarba inghetata o scurta bucata inainte de a ma urca din nou pe schiuri.
De aici urmat o placuta portiune de schi printre bolovani, inainte de o scurta urcare pe care am facut-o pe piei de foca. Sunt extrem de curios cat timp din cele 8-9 ore din fiecare zi ni le-am petrecut punand pielile sau dand jos pieile si pregatindu-ne de coborare. Urmeaza inca o coborare lina pana la Hotel Pestera, unde descoperim ca in mod uimitor cineva chiar isi facuse datoria si daduse cu o ora iniante cu nisip pe forestierul ce coboara la padina, dand-ne ocazia sa ne plimbam din nou cu schiurile in spate. Aproape de Padina cotim stanga si incepem urcusul spre Cota 2000, urcus ce pe poarta printr-o padure frumos impodobita, dar cam intortocheata pentru schiurile noastre. Dupa ce binecuvantez in gand fiecare creanga ce mi se scutura in cap, reusim sa iesim pana la urma din padure, loc in care parca ne asteptau doi catei ce ne vor insoti pana la Cota 2000.
Dupa o scurta coborare incepem urcusul final spre Cota 2000, destul de obositor dupa doua zile destul de pline pentru noi. De la Cota 2000 am coborat pe Carp, era deja spre sfarsitul zilei si zapada era harscaita pe alocuri, iar pe drumul de vara incepusera sa se vada pietrele in destul de multe locuri. In cele din urma pe ultimul sfert de ora ne-am luat din nou schiurile in spate, mie unul chiar nu mi se parea nimic interesant sa schiezi pe acolo.
Una peste alta a fost o tura intersanta si plina, neasteptat de plina mai ales avand in vedere cum se anuntase prognoza.
Leave a Reply