Pentru prima data de cand am plecat la drum pot spune ca am emotii in vreme si strang bagajele cu ultimele cumparaturi facute in Karakol. Daca pana aici totul parea oarecum simplu si a devenit intr-o oarecare masura obisnuinta, luna ce urmeaza e la un cu totul alt nivel.
Sunt atat de multe necunoscute si am atatea intrebari in minte incat e intr-un fel normal sa nu te simti complet sigur. Intr-un fel poate fix aici incepe aventura, atunci cand rezultatul e incert si tot ce poti sa faci e sa incerci. Pana acum ma urcam in sa cu mancare pentru cateva zile, acum am indoieli ca imi va ajunge mancarea care am cumparat-o pentru urmatoarea luna. Asta in primul rand daca ajunge cu bine echipamentul si coletul pregatit pentru tabara de baza. Oare e indeajuns echipamenetul pe care il am dupa mine pentru a ajunge in tabara de baza, oare intra totul in ruscac, oare o sa gasesc din nou bicicleta cand o sa cobor de pe munte, oare o sa-mi ajunga cele 25 de kilograme de mancare trimise in tabara de baza, oare nu e prea devreme in sezon pentru asa ceva, oare sunt si alte varfuri ce merg urcate ca aclimatizare, oare nu voi avea probleme la inaltimile resoective, oare vor fi de treaba oamenii pe care ii voi intalni acolo sunt doar cateva din intrebarile care mi se perinda prin minte.
Dar intrebarile si indoielile sunt bune si te fac sa te concentrezi mai bine pe ce e de facut. Planul e sa plec dupamasa din Karakol si sa dorm inainte de ultimul sat pentru a mai completa cumparaturile, dupa care maine sa incerc sa sar ultimul pas de 3800 de metri de pe drumul spre munte. Vremea e instabila si va ramane asa si maine, nori indoielnici pentru ganduri la fel de indoielnice.
Pana la urma resusesc sa plec abia pe la 17 si dupa ora si putin norii se transforma in nori de ploaie si fara nici un fel de tragere de inima gasesc un adapost temporar de ploaie. Dupa o jumatate de ora in care frigul incepuse sa-mi intre deja in oase apare soarele la orizont si cum ploua in continuare deseneaza singurul curcubeu vazut pana acum pe drum, cu un picior fix pe drumul meu. Chiat daca e un semn bun sau nu, cert ca a fost un motiv sa ies de sub adapost si sa fac poze, dupa care cum oricum eram ud vine momentul sa incerc sa schitez totusi cativa kilometri pe ziua de astazi.
Locul de cort gasit e genial in schimb si mi se pare uimitor cat de verde e totul in partea asta a Kyrgystanului, desi pe malul Issik-Kulului unele zone erau extrem de uscate. Si stau sa ma gandesc ca e probabil unul din ultimele locuri cu iarba pentru ceva vreme.
Dublu curcubeu.
Semne bune.
Semne bune seara are.
Leave a Reply