De la Ursici la Fizesti si o noapte la foc peste drum de Retezat

Am fost un scolar nepriceput la desen si singurele planse care imi ieseau cat de cat erau cele cu elemente geometrice, simboluri etc. Nici in liceu sau in facultate nu am stat mai bine la desenul tehnic si nici acum nu ma atrage subiectul. As scrie, as citi, as asculta muzica, orice nu implica imagine de suprins in creion sau pe film, caci si fotografia e un subiect mai mult decat tangential pentru mine. Nici macar de trepied mobil nu ii sunt buna lui Radu :). Insa imi place in mod deosebit sa desenez trackuri. Poti sa ma lasi cu orele in fata unei harti compunand ture posibile (si imposibile). Procesul acela de a adauga puncte pe harta, de a uni prin linii locuri in care as vrea sa ma pierd pe doua roti sau pe cele doua picioare din dotare este jocul meu preferat de copil mare. Astfel incat, atunci cand vineri seara am asternut pe masa harta masivului Sureanu, proaspat cumparata de la Himalaya si mirosind inca a nou, tipar si cerneala, timpul s-a oprit in loc. Imi plimbam privirea intre cearsaful de hartie de sub tastatura si monitoarele pe care stateau deschise Bikemap si Strava. Trackurile gasite dupa ce am rascolit internetul pe toate partile si am facut uz de toate combinatiile cuvintelor MTB, Sureanu, Gradistea Muncelului Ciclovina incepeau sa prinda contur pe harta.

Degetul se oprea pe cate un toponim interesant si mintea plamadea planuri. Sureanu- muntele despre care nu stiam nimic altceva in afara de faptul ca adaposteste cetatile dacice si Fundatura Ponorului in care am ajuns anul trecut avea sa prinda contur in 4 zile de explorare pe doua roti. Si mai mult ma bucura faptul ca nu vom fi singuri (eu si Radu), ci o parte din Pinguini ne vor insoti- gasca mare de 7 oameni plecati sa colinde catunele ascunse pe culmi ori in vaioage, o parte din relieful carstic, o parte din cetatile dacice si ce ne-o mai aduce in cale aventura. Formatiei de anul trecut care a pedalat prin Trascau (Mike, Radu, Vali, Cristi si Octavian) li s-au adaugat Muha si Andrei. Eram curioasa cum vor reactiona ei de-a lungul celor 4 zile, daca le va face cu adevarat placere sau nu. Caci epicele, asa cum le numim noi au in mod clar un specific aparte. Sunt fascinante prin simplitate (calatoresti minimalist, inveti sa te descurci doar cu lucrurile esentiale), necunoscut, capacitatea de adaptare dar si aceea de a face fata la efort de anduranta si peste tot si toate, de a te bucura de moment, de locuri, de oameni. Si asta e cel mai greu de obtinut atunci cand mancarea e dramuita, Trenta nu livreaza pe varful Tampu, apa are gust de pamant si padure si cand impingi la deal bicicleta ce pare mai degraba un bolovan umblator.

Sambata

Pentru prima zi aveam in minte o urcare din Bosorod spre Ursici si o noapte petrecuta pe dealuri. In mod cert, urcarile sunt specialitatea mea si daca mi-as pune mintea, pana sus m-as duce, caci ochii mei vor sa iasa din monotonia forestierului ce se scurge sinuos prin padure si vrea sa faca cunostinta cu dealurile, cu catunul rasfirat cu care cei de la Free Miorita si-au inceput povestea de mesageri ai luminii. Lumina aceea necesara, lumina fizica, palpabila, becul pe care noi toti il aprindem in casa cu dezinvoltura si il lasam asa cu orele. Insa nu toata lumea apreciaza asa o urcare legata, bagajele trebuie (re)aranjate, ritmul de cursa lunga stabilit, asa ca pauzele sunt dese insa mereu animate de cate o gluma, caci mai ales voia buna si sentimentul acela de familie face ca turele cu Pinguinii sa imi fie atat de dragi.

Cum mancare pentru seara si dimineata avem deja in rucsacuri, nu ne mai ramane decat sa gasim un izvor de unde sa luam apa. Amanam acest task pana ajungem in Ursici, insa nici aici nu e treaba usoara, caci portile la care batem raman inchise. Sunt cateva gospodarii bine inchegate, care dovedesc ca aici sta cineva, insa oamenii par plecati cu treaba pe dealuri. Nici macar fosta scoala primara nu ne ajuta. Avem noroc fix la ultima casa din sat unde gasim un furtun subtire si transparent ce vibreaza la trecerea fluxului de apa rece si proaspata prin el. Oamenii au o micuta captare dintr-un izvor aflat 600 m mai sus de ei, cu un furtun ingropat in pamant ce livreaza in curte o apa curata ce ne indestuleaza bidoanele si setea.

Mai si impingem, pe culmea ce merge spre Federi.

Cu partea administrativa rezolvata nu ne ramane decat sa pedalam pe dealuri cat ne doreste inima sau cat ne lasa dupa-amiaza, in cautarea locului de bivuac perfect si insotindu-ne cu imaginea Retezatului ce ne atrage privirile ca un magnet. 2018 a adus cu sine o primavara extraordinara pentru bicicleta, cu poteci si drumuri uscate, vreme stabila, dealuri inverzite si copaci infloriti ce se profileaza peste crestele inalte ce mai pastreaza inca albul de peste iarna.

Locul de bivuac mult dorit se dovedeste a fi la un palc semicircular de mesteceni, in mijlocul careia gasim iarba buna. Padurea e si ea aproape si ne putem aproviziona in voie cu lemne de foc. Daca in majoritatea turelor focul e mai mult un moft, un mod de a face timpul sa treaca mai usor si un liant social, acum chiar aveam nevoie de el pentru putina mancare calda seara. Si pentru ca in epice timpul are rabdare, am mers un pas mai inainte si am reaprins focul si in fiecare dimineata pentru o cafea asezonata cu ceva dulce, cat sa te incalzeasca (la nevoie) ori sa bage putina cofeina in sistem si sa creasca din nou nivelul entuziasmului.

Cum in prima seara ne-am oprit suficient de devreme, am avut timp pentru toate aceste mici aranjamente administrative, am avut timp sa haladuim pe dealuri, sau doar sa lenevim placut in hamace,profitand inca de soarele la apus.

In afara de Radu, care prefera iarba si gazele aferente, noi toti celalti dormim in hamace si nimic nu imi pare mai placut decat leganarea molcoma la cate o pala de vant, ori mersul lunii pe cer, vazuta prin plasa de tantari ce imi transforma culcusul intr-un mic cocon.

Text: Mihaela.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/1537139521