Daca e un lucru care nu-mi place la concursuri e ca uneori pentru a participa la ele trebuie sa sacrifici o alta tura pe munte. Asta poate si pentru ca din punctul meu de vedere atunci cand de hotarasti sa te inscrii la un concurs ideea ar fi sa ajungi la el pregatit si cat de cat odihnit. Iar atunci cand concursul e pus duminica sau sambata seara o zi e sacrificata daca vrei sa dai tot ce ai mai bun in tine la concursul respectiv.

Iar cum anul acesta ziua de dinainte de concurs a avut parte si de zapada proaspata mai multa decat in ultimele luni la un loc alegerea a fost ca si facuta, planul pentru ziua de sambata fiind cucerirea varfului Vanturis cu putina invarteala pe dealurile din zona in cautarea pulverului perfect.

Toate bune si frumoase pana cand ajungem la cabana Cuibul Dorului unde descoperim ca Transbucegiul e cat se poate de acoperit de zapada si ca sansele sa ajungem cu masina pana la Dichiu sunt minime. In consecinta asaltul asupra Vanturisului a inceput cu un mars de aproape doua ore pe schiuri pe drumul acoperit de zapada. E incredibil cat de multa zapada a putut aduce saptamana ce a trecut iar in momentul in care te uiti in jur ai zice ca esti mai degraba in mijlocul iernii si nu la sfarsit de martie. Daca weekendul trecut la inaltimea asta mergeam printre branduse si ghiocei acum totul e acoperit de un strat destul de sanatos de 20-30 de centimentri de zapada. Singurul regret e ca zapada aceasta n-a venit mai devreme caci e tare fain sa poti pleca pe schiuri direct de la masina.

Revenind acum la povestea zilei dupa primul asalt reusit asupra Vanturisului ne asezam pe modul de coborare si ne dam seama ca zapada nu e de vis chiar peste tot. Vantul si-a cam facut de cap zilele trecute, bucatile de zapada buna alterneaza cu capcane ce ne pacalesc cozile schiurilor si ne fac sa aterizam in diverse variante in zapada.

Al doilea asalt a decurs cu mai putine evenimente si in formatie de 3 dupa jonctiunea cu Sorin, deja stim la ce sa ne asteptam de la zapada si cei 150 de metri de coborare curg mult mai cursiv. La al treilea asalt avem parte si de intariri cu trupa lui Dani si a lui Radu, ajunsi cu ceva intarziere la asaltul final.

Ziua de schi se apropie in schimb de sfarsit si noi trebuie sa ne grabim spre masini pentru a ajunge la Postavaru Night, anul acesta in postura de sustinator / fotograf. Intotdeauna m-am intrebat cum arata concursul acesta vazut de pe margine caci atunci cand participi in afara de respiratie, de efort si de lupta pentru aderenta nu prea tin minte prea mare lucru de la ultimele participari. Intr-un fel intunericul si lumina frontalei creeaza un fel de efect de tunel si in multe momente e greu sa-ti dai seama pe unde esti. Nu zic nu, privelistea de sus e super faina, ideea concursului cat se poate de ineditata iar atmosfera si socializarea de la cabana sunt pe masura dar din jumatatea de ora de concurs ramai cu mult prea putine amintiri.

In schimb dupa experienta privitului de pe margine pot spune ca e un concurs cat se poate de estetic, iar imaginea luminitelor in lupta cu panta si cu ele insele cu orasul in fundal arata intr-un mare fel. Doua lumi diferite si totusi atat de legate.

Pe partia privata "Transbucegi". Cu toate asta am avut un pic de emotii ca pana ne intoarcem o sa-si faca aparitia si plugul…

Prima data pe Vanturis, si desfocirea de rigoare.

A 3-a oara pe Vanturis, de data aceasta in formatie extrem de extinsa.

Revenirea iernii, si Sorin agresiv pe coborare.

Asteptand concurentii.

Frontale, sudoare si zapada.

Luci, omul cu microbul, inchizatorul plutonului.