Esti nebun! spun cei doi cehi pe care i-am intalnit in capatul vaii cand le spun ca am venit cu bicicleta din Romania si cand le explic ce am de gand sa incerc. De ceva vreme de fiecare data cand cineva imi zice ca sunt nebun, o iau in cel mai sincer mod ca un compliment si raspund cu un mersi, si sincer mi-ar place sa pastrez ceva din nebunia asta cat mai multa vreme. Sau poate la mine treaba asta functioneaza invers, daca ma uit in spate, caci la 20 de ani eram mult mai “cuminte” decat sunt acum. Si binenteles cumintenia e extrem de relativa.

Ultimii kilometri spre capatul drumului s-au scurs sub amenintarea unui tavalug de nori amenintarori ce se aproapia din josul vaii, intr-un fel de cursa in incercarea de a scapa neudat pe ziua de azi.

Doar intr-un scurt moment de respiro cu 10 kilometri inainte de destinatie apuc sa-mi zic in minte mult a fost, putin a ramas. Cu 9500 de kilometri in spate si cu doar 10 in fata ma simt ca in copilarie cand faceam cu bunicii drumul de 600 de kilometri dintre Slatina si Oradea atunci cand incepea sa se zareasca intrarea in oras. Poate chemarea pentru a calatori o am de atunci si imi amintesc si atunci strania curiozitate pe care o aveam fata de franturile de viata pe care le vedeai pe geam din goana trenului.

Ultimii 20 de kilometri au fost extrem de rupti si de valuriti, asa ca au fost cateva momente “heirupiste” de pushbike, si imi pare bine ca nu au fost la fel toti cei 200 de kilometro din Karakol. Iar bicicletei ar trebui sa-i ridic o statuie atunci cand ajung inapoi in Romania pentru ca a rezistat pe drumurile pe care am dus-o in ultimele 2 luni de zile. Sau poate ar trebui doar sa-i dau un nume, ca unui camarad cu care am trecut printr-o multime de incercari. Per total nu pot sa-mi imaginez drumuri mult mai rupte pe care totusi sa aiba sens sa mergi la cicloturism.

Singura speranta e ca o voi gasi intacta atunci cand voi cobori de pe munte. Dar deocamdata ajung in fundul vaii unde e si tabara de corturi a celor de la Ak-sai, fix inainte de a incepe o mica furtuna ce se transforma intr-o ploaie de 3 ore.

Apuc sa pun cortul si la adapost de ploaie in interior se petrece metamorfoza, transofrmarea cicloturistului in drumet. Intr-un haos de nedescris cu toate lucrurile expandate in cei 2 metri patrati ai cortului incerc sa separ lucrurile de bicicleta de lucrurile de care voi avea nevoie in urmatoarele saptamani. Cred ca e prima data cand fac ordine generala de cand an plecat din Romania si descopar o multime de lucruri uitate prin diverse locuri. Nu am fost niciodata un exemplu de organizare si sunt mai degraba genul care gaseste lucrurile de care are nevoie intr-o dezordine organizata. Chiar si in ordinea impusa acasa de Mihaela am nevoie de micut coltisor in care sa domneasca magnificul haos in care ma simt in largul meu. Intr-un fel e o minune ca am ajuns pana aici si ca am reusit sa fac de unul singur planificarea si organizarea expeditiei.

Pana la urma alcatuiesc bagajul de bicicleta si sper ca maine sa aiba loc si cele ramase pe afara in ruscac, si ma duc sa-i explic unei rusoaice tinere care se ocupa de tabara ce trebuie sa se intample cu ele. Cu viza pe terminate si cu mancare prea putina nu stiu daca am timp sa cobor inapoi aici, iar varianta de rezerva e zburat cu elicopterul spre Karkara si trimisul bicicletei acolo. Cu ocazia asta as avea si un drum nou la intoarcere spre Bishkek.

Seara o petrec cu cei doi cehi veniti aici in luna de miere si cu care ma voi tot intalni probabil zilele urmatoare. Si ca o ultima mostra de generozitate dupa ce in timpul furtunii am alergat putin dupa corturile din tabara care incepusera sa decoleze primesc si un plov de la una din rusoaice cu ajutorul caruia mai scutesc o masa de seara. Si asa mancarea e cam dramuita pentru urmatoarele zile si ar trebui sa o rationalizez cumva. Mai ales dulcurile, caci punga cu ciocolati se imputineaza pe zi ce trece.

Inca 10 kilometri.

Si in total la dus au fost:

Schimbul de incaltari.

Singuri turisti din zona, doi cehi veniti aici in luna de miere.