Din nou acasa, Cozia in prag de craciun

Dupa doua zile si jumatate petrecute pe drum si dupa reintalnirea cu parintii de la Slatina am reusit sa ne rupem o zi din iuresul vizitelor pentru a satisface intr-un fel dorul pe care il avem de cateva luni de zile.

In Berlin pana in noiembrie cand am mai tot facut ture de cicloturism si am mai descoperit imprejurimi inca necunoscute a fost ok, in schimb in momentul in care a venit noiembrie cel gri si ploios moralul a ajuns la un minim istoric, si dorul de munte a fost tot timpul pe un trend ascendent. Vremea a contribuit din plin, si chiar glumeam ca in primele 3 zile de cand am parasit Berlinul am vazut soarele mai mult decat in ultima luna si jumatate. E incredibil cat de mult conteaza la psihic si la moralul sa vezi soarele din cand in cand.

Fiind pentru cateva zile la parintii mei din Slatina pentru fuga la munte am ales Cozia, si am avut norocul sa ne potrivim la tura cu Hoinarii, pe care nu ii mai vazusem de mai bine de un an de zile de la tura din Dachstein. Ziua a fost incredibil de frumoasa si de luminoasa, si poate ceva cam calduroasa pentru un sfarsit de decembrie.

In Cozia am fost pana acum de nenumarate ori, si a fost primul munte pe care am fost care iti ofera cu adevarat priveliste. Si de prima data de cand am vazut Fagarasul de aici am fost complet vrajit de felul in care arata, si de intinderea nemarginita a muchiilor sudice. Un taram salbatic si aproape nepopulat aproape de centrul tarii. La apus si la rasarit creasta Fagarasului vazuta de pe Cozia arata intr-un mare fel.

Si cum am fost de nenumarate ori pe Cozia cred ca am prins toate variantele de lumina si de vizibilitate, de la haloul zilelor cu soare puternic de vara pana la albastrul puternic al luminii din timpul iernii. Si totusi fiecare zi are ceva putin aparte, si lumina e putin diferita de fiecare data. Si in plus sunt atat de multe amintiri legate de muntele acesta, la fel ca si de alti munti de la noi din tara.

Ziua a fost extrem de placuta si pentru ca am putut sa o petrecem la taclale cu Hoinarii. Sigur am apucat sa vorbim mai mult decat am fi vorbit in fata unei mese pline de bunatati, si am facut si ceva miscare in timpul acesta. De fapt e putin spus, pentru ca Hoinarii chiar si in formatie de trei ne-au cam alergat putin. Bine pe de alta parte si faptul ca noi nu am vazut munte in ultimele 6 luni de zile probabil a contat si s-a contorizat la febra musculara din ziua urmatoare.

Hoinarii sunt pe de alta parte exemplul viu ca viata nu se termina atunci cand ai copil. La 3 saptamani Ana a fost prima data in masina, si la 6 saptamani urca deja in Dachstein. La 1 an si 6 luni sigur a vazut pana acum mai multi munti decat am vazut eu pana la 24 de ani, si sunt convins ca se simte mai bine la munte decat intre 4 pereti. E o draguta si jumatate si o smechera si jumatate (aici cred ca are pe cine semana).