Dupa aproape doua saptamani in Bishkek si dupa o ultima zi in care am alergat pentru a face ultime cumparaturi vine si dimineata in care trebuie sa impachetez din nou totul pe bicicleta si sa o iau din nou din loc. Primul venit, ultimul plecat, caci toti ceilalti au plecat in zilele anterioare cand am fost cu Angie si cu Spaska spre Kegeti.

De data asta bicicleta e considerabil mai grea cu cele 5 kilograme de mancare ce nu au mai avut loc in bagajul pentru tabara de baza, iar intre cele doua coburi troneaza acum ruscacul pentru munte cu pioletul in varf. Arata cel putin interesant si nu cred ca sunt prea multi cicloturisti cu pioletul pe bicicleta. Si cu tot bagajul in plus probabil tot am mai putine lucruri pe bicicleta decat mare parte a cicloturistilor, lucru pe care nu prea il inteleg. Pentru a calatori cu usurinta trebuie sa fii usor, si fiecare kilogram in plus se simte si la efort si la uzura bicicletei.

Dupa un “La revedere” de la Spaska si de la Nathan si dupa un pahar de apa aruncat pe pragul usii pentru noroc (obicei bulgaresc pentru a merge totul ca pe apa) trebuie sa o iau din loc, poate pentru prima data dupa multa vreme cu ceva parere de rau. Daca totul merge bine ar trebui sa-i revad pe oameni dupa o luna si jumatate cand va trebui sa revin pentru a recupera laptop-ul si pentru a lua vizele trebuincioase pentru intoarcere. Spaska va pleca si ea o luna in tabara de baza a varfului Lenin pentru un job temporar si chiar sunt curios daca va reusi sa urce si pe varf. Ca o paranteza, pana acum nu am intalnit o tipa care sa fie intr-o consitutie generala atat de buna. Sa spunem doar ca se catara mult mai bine ca mine, de urcat pe munte urca cam la fel, in prima tura lunga de bicicleta a pedalat 120 de kilometri intr-o singura zi pe drumuri nu neaparat bune si in plus mai si fumeaza si fiecare seara se incheie cu un shot de tarie ( obicei la care ne-a corupt cam pe toti ). Cum reusesc unii oameni asa ceva e un mister pentru mine.

Dar pana una alta, paharul de apa pare sa fi functionat si odata ce ies din Bishkek am un vant din spate numai bun ca sa impinga din nou spre est. Cu putin dupa plecarea din oras intalnesc doi canadieni ce tocmai si-au inceput calatoria. Au in fata 6 luni prin Asia Centrala si de sud-est, sunt foarte tineri si au o multime de intrebari. Mi-ar place sa-i intalnesc din nou dupa o luna de zile pentru a vedea cum ii schimba drumul, caci tare proaspeti pareau in prima lor zi de pedalat.

Drumul e plat si cu destul de mult trafic, iar gradele sunt trecute de 35 asa ca am revenit la regimul de bagat apa in mine ca intr-un vas gaurit. Kilometri se scurg in schimb destul de repede si fiind aerul fiind uscat nu am senzatia de naclaire din alte momente.

Si totusi dupa 2 saptamani petrecute cu extrem de multa socializare, acum de cand sunt din nou singur pe drum, parca trecerea e ceva cam brusca si e nevoie de putina acomodare. Cat timp o sa dureze reacomodarea in schimb nu stiu, dar pe de alta parte tot imi vine in minte un gand. O reteta extrem de simplista pentru viata e sa incerci sa faci lucruri care iti plac alaturi de oamenii care iti sunt dragi si parca acum cand m-am asternut din nou la drum, imi dau seama ca desi prima parte e complet adevarata, parte a doua are lipsuri destul de serioase.

Dar ajunge cu gandurile caci dogoarea zilei a trecut, lumina a devenit din nou faina pentru poze, kilometrii s-au scurs usor astazi si e timpul sa gasesc un loc de cort ferit, eventual cu apa pentru spalat. Pana la urma locul era ascuns intr-o mica livada cu priveliste faina catre apus, numai buna pentru a ma juca din nou cu trepiedul dupa ceva vreme.

In prima zi dintr-o calatorie de 6 luni.

Ca si in Romania Mig-uri convertite in monumente.

Cautand umbra.

Reintalinrea cu Enzo dupa 3000 de kilometri, de data aceasta din sens opus.

Burebista de Kyrgystan.

Apa rece.

Lumina apusului

Odihna.

Apusul zilei.