E a noua zi pe munte, a noua zi cu vreme buna. Si toate au fost zile atat de pline incat ai zice ca ar trebui sa ajungem la o suprasaturatie. Au trecut si cateva zile bune de cand am dormit in camping, si ultimele nopti le-am petrecut fie in refugii la inaltime, fie campand prin salbaticie.

E fascinant cat de repede se schimba corpul in momentul in care petreci mult timp la munte. Muntele caleste si intareste. Nici nu trebuie sa faci ceva deosebit, de multe ori e suficient efortul de a urca pana pe un varf. Daca mai si alergi si daca te mai si cateri efectul e cu atat mai amplificat. Si pe zi ce trece, incet, incet, devii din ce in ce mai adaptat la mediul in care iti petreci timpul.

Nu zic ca nu poti sa te calesti si la campie, doar ca la munte efectul e mai mult sau mai putin gratuit, si efortul pe care trebuie sa il depui e ca si inexistent. Pentru ca in timp ce alergi pe poteca, sau in timp ce stai in regrupare, sau atunci cand ajungi pe varf privirea si sufletul sunt libere sa goneasca in voie.

Totusi vom lua si noi o pauza, dar nu astazi. Vreau sa profitam de vremea buna si de apropierea fata de Cime pentru a ajunge si cu Mike prin jurul lor. Pentru astazi temperatura se anunta la fel de caniculara, astfel incat ne straduim sa plecam ceva mai de dimineata pentru a prindele orele caniculare ceva mai pe sus. Dupa 2 zile de hoinarit pe poteci ce nu prea au fost poteci, Mike vrea sa-si menajeze genunchiul si ajunge o varianta mai scurta si mai directa pentru a ajunge la Cime, in timp ce eu in stilul caracteristic aleg o varianta putin mai ocolita dar si ceva mai frumoasa.

Din pacate atmosfera nu e foarte clara, si locurile sunt mult, mult mai pline de oameni decat ieri. Parca totusi prea pline pentru gusturile noastre, mai ales pe magistrala care ocoleste cimele. In cele din urma incercam sa ne refugiem de soare la umbra Cimelor, urmarand diferite echipe ce fie se retrag, fie se gasesc deja in partea superioara a peretelui. Sper sa ajung si eu odata in traseele din partea nordica a Cimelor, dar pentru asta ar fi nevoie de ceva antrenament si de un teren de joaca la indemana. In cativa ani in schimb..

Deocamdata ne multumim sa zabovim putin in umbra celor 3 uriasi, inainte de a porni in pas alergator pe o poteca ceva mai lunga care coboara pe Valea Rienza, pentru a urca in cele din urma din nou la masina. Mike ramane mai in urma, eu dau drumul la picioare si cobor in ritm destul de alert aproape 1000 de metri diferenta de nivel, pana in fundul unei vai glaciare imense, de unde incep sa urc pe o poteca extrem de pitoreasca pe o alta vale mai mica pana la masina.

Desi maximul de temperatura a trecut totusi soarele arde inca destul de puternic, si dupa alergatul de astazi simt cum sunt acoperit cu un strat observabil de sare. Si pe masura ce urc, senzatia de caldura e amplificata, si paraul din dreapta incepe sa-mi faca cu ochiul. Totusi mai trebuie sa mai urc ceva pana cand paraul devine accesibil, si in cele din urma incep sa caut un loc de facut o baie, lasand alergatul pentru alte zile mai racoroase.

Si locul chiar e mult prea tare, cu Cadini di Misurina in fundal, cu un parau albastru cu apa de cristal, cu iarba verde in jur. Sincer nu am vazut prea multe locuri pana acum care sa fie atat de tentante pentru o baie. Asa ca intru in apa destul de congelata si ma bucur de un jacuzi natural, pana cand apare si Mike, dupa care mai intru inca odata pentru cateva poze. E incredibil cat de bine inviorat poti sa te simti dupa o baie rece, mai ales intr-o zi caniculara. Si a fost unul din cele mai frumoase locuri de imbaiat de pana acum. Seara o petrecem cu schimbarea resedintei, caci ne indreptam spre turnurile din Sella. Cu toate acestea seara o petrecem tot cu cortul prin padure, la wild camping pe undeva pe langa Tofana.

Cele 3 cime vazute dinspre sud-vest.

Intalnirea cu uriasii de stanca.

Cautand umbra.

Pe-un picior de plai..

Locul ideal pentru o baie.

Jacuzzi natural, a se observa calitatea bronzului.

Serpuind.

Impingand pamantul putin mai jos.

Privelistea de seara.