“Donde galopa el viento, la sierra”// Muntele, locul unde alearga vantul- motto-ul expozitiei dedicata Anzilor din muzeul Pumapungo din Cuenca

Pana sa lasam in urma muntii inalti, ne sta in fata o alta sectiune de drumuri secundare inalte, cu catune rasfirate si izolate. Predictia lui Radu conform careia de acum drumurile ar trebui sa fie mai bune si partea fizica a Ecuadorului a ramas in urma va fi rapid infirmata de ziua de azi. Daca ieri am crezut ca drumul de iarba pe care mergea trackul a fost o scurtatura, astazi ne vom convinge repede ca nu a fost deloc asa, caci drumul cel mare, pe care pedalam cu spor se inscrie in directia nepotrivita. Intrebam localnicii si lamuririle sunt evazive. Spre Totoras nu e chiar drum, trebuie sarit muntii, e frig si vant.

Si fix asa a fost, caci urma noastra de drum a urcat in serpentine decente pana la 4180 m. In jurul nostru vremea se strica cu fiecare metru castigat in altitudine. Initial intram in ceata, apoi in nor, curand apare si vantul (de parca puteam sa il uitam) si la final, evident ca si ploaia. Ecuadorul a avut pana acum doua mari constante agasante: cainii si vantul. Cainii din Ecuador sunt culmea impredictibilitatii. Acum stau cu burta la soare si nu schiteaza niciun gest cand treci pe langa ei, in doua ore, acelasi caine e in stare sa-ti sara la beregata. Evident caci cainii nu stau legati ci se plimba liberi pe drumuri. Cu vantul e cam la fel. In putinele zile fara vant, viata e frumoasa. Vantul in Ecuador nu adie. Ori bate, dar de cele mai multe ori, sufla. In cazul nostru suficient de puternic incat nici macar nu simti cand cobori. Cand te prinde cate o rafala in curbe, trebuie sa tii bine de ghidon, altfel risti sa ajungi in gardul de sarma ghimpata de pe margine.

Radu coboara in fata mea si o face incredibil de incet. Cica pentru ca sa nu se stropeasca. Eu stau cu ochii priopniti pe ecranul altimetrului si deplang viteza cu care pierdem altitudine. Fundul vaii cu ai sai 3500 m si poate cu ceva soare, sau oricum ferit de vant si fara ploaia mocaneasca in care ne aflam, par atat de departe.

Pe la 3980 m intra in ecuatie si noroiul. Din fericire unul bun, care nu se lipeste si in care nu te afunzi excesiv. Drumul asta e incredibil de salbatic. Pare un vechi drum, lasat in uitare, insa terasamentul puternic si faptul ca inca nu a fost invadat de vegetatie arata ca el mai este inca folosit ocazional.

Serpentinele se insira una dupa alta pana pe la 3600 m, cand drumul se inscrie de-a coasta muntelui, deasupra unei vai largi prin care trece un drum asfaltat ce leaga Anzii de padurea amazoniana. E incredibil de cate ori s-a schimbat peisajul in Ecuador, de la paramo-ul din rezervatia El Angel, la platoul inalt de langa Cotopaxi, la vaile adanci si versantii abrupti de pe traversarea Zumbahua- Salinas, la peisajul arid si selenar de langa Chimborazo, ca sa sfarsim acum in niste vai largi, imense, cu culmi ce amintesc de Fagarasul sudic, cu singura mentiune ca altitudinea e dubla.

Radu nu rateaza nicio oprire cand e vorba sa stea de vorba cu localnicii si pe langa intrebarile uzuale, primim si chestii originale, propuneri de vanzare a bicicletei etc. Dintre toate micile discutii de azi, cea mai ampla a fost cu un localnic de 40 de ani, care ne-a vizitat la cort. L-am vazut cum cobora pe drum, fara animale si aparent fara treaba si am asteptat putin cat sa urce panta. M-a suprins mana lui de doua ori mai calda decat mana mea scoasa din manusa de polar si dupa schimbul clasic de replici in care noi intrebam daca putem campa acolo si localnicii spun ca da, trecem la lucrurile de baza si de regula ne oprim aici. Azi insa Radu a fost pe val si a discutat cu vizitatorul nostru de la situatia economica a comunitatii si pana la diferentele culturale si de viata intre Europa si Ecuador. Ca sa usuram intelegerea lucrurilor, le spunem oamenilor ca venim din Italia. Romania e mult prea mica, sursa de confuzii sau de jena, caci nu sunt convinsa cata geografie stiu oamenii simpli care isi duc viata in creierii muntilor. Cu Italia avem o sansa. In plus asta ar justifica si confuziile perpetue pe care le face Radu cand vorbeste si ies doua cuvinte in spaniola si unul in italiana. Deci in seara asta ne concentram pe Italia si dupa ce comparam costurile vietii in ambele tari, omul nostru pleaca acasa si noi ne incheiem ziua cu o portie dintr-una din mancarurile tipice ale tarii noastre de imprumut: paste. Varianta ecuadoriana se face in general cu ton, ceapa si ardei calite impreuna, si in functie de noroc un sos de rosii mai reusit sau mai trist. Azi a fost din cel trist, numit intr-un mod total nerealist salsa de tomate, sos caruia am ajuns sa ii preferam oricand un concentrat de rosii, incredibil de greu de gasit in Ecuador.