Dimineata reusesc in sfarsit dupa multe zile sa ma trezesc devreme si sa plec matinal cu speranta ca voi ajunge astazi in tabara de baza. Singurul impediment de dimineata e faptul ca au inghetat cuiele in gheta si trebuie sa sap in jurul lor cu pioletul pentru a le scoate.

Partea buna in schimb e ca dupa ce plec descopar ca tabara 5 e mult mai aproape decat credeam, iar aici dau de un grup de porteri din Karakol si am dupa cine sa ma tin. Oamenii au rucsaci de 35-50 de kile si ma fac sa ma simt mic si neinsemnat cu rucsacul meu de 25 de kile. La plecare sa fi avut cam 30 dar s-a mai dus intre timp din mancare.

Depasind porterii dau si de primul grup mare de turisti, 20 de italieni trecuti de prima tinerete. Cel mai batran are 79 de ani si cu siguranta majoritatea sunt iesiti la pensie. Si pe cat de mult nu sunt de acord cu meseria de porter, cred ca in cazul asta oamenii merita o exceptie.

Nu merg prea mult cu grupul caci drumul spre tabara de baza urmeaza morena centrala si trebuie sa traversez portiunea centrala a ghetarului pentru a ajunge acolo. Noroc cu ghidul italienilor care imi spune ca e mai usor de trecut pe aici decat mai in fata si care imi spune in acelasi timp ca trebuie sa urmez morena centrala pana in tabara de baza.

Zis si facut, doar ca de aici inainte o sa trebuiasca sa deschid singur poteca prin zapada proaspata ce ajunge in unele locuri pana la genunchi. Iar eu sunt incaltat cu o pereche de adidasi care desi au goretex iau zapada pe deasupra asa ca dupa prima jumatate de ora oricum sunt uzi. Iar ghetarul nu e chiar asa de simplu de navigat, cu o multime de raulete si crevase de sarit. Pana la urma ii dau de cap si dupa un ultim rau cu apa congelata pe care il trec direct cu adidasii ajung pe morena centrala.

Morena merge destul de drept la inceput, dar pe masura ce inaintez devine tot mai denivelata si e tot mai mult de urcat si de coborat. In plus din spate vin doua serii de nori apocalitici ce ma invaluie in viscol. Noroc ca nu dureza prea mult si de fiecare data iese soarele dupa si am din nou putina vizibilitate pentru a ghici drumul.

Din cand in cand mai sunt momai dar urme nici vorba caci sunt primul pe anul acesta care ajunge pe jos in tabara de baza. Singura speranta e ca tinand matematic morena voi zari locul in care e tabara de baza.

La un moment dat dau de o sageata pe stanca ce imi spune sa traversez pe ghetar, urc in muchie si mi se pare ca se vede ceva ce seamana cu urme si iau un azimut in directia respectiva incercand sa traversez un ghetar destul de pasnic.

Intre timp se lasa si seara, lumina e absolut superba si vad pentru prima data piramida de stanca a Khan Tengriului. Arata cel putin impresionant si amenintator de jos si e cam greu de ghicit pe ce fel de pante merge traseul clasic. De fapt linia e clara doar ca arata incredibil de expus si de amenintor.

Singura problema e ca dupa ce ajung la azimutul pe care l-am luat nu e nici o urma de tabara sau de corturi si ma intreb daca a reusit elicopterul sa aterizeze din cauza zapezii mari. Ar fi o treaba sa stau aici cateva zile pana cand vine elicopterul.

Urc pe o muchie cu speranta ca tabara e totusi in alta parte si zaresc peste un ghetar crevasat adunatura de corturi galbene a taberei de baza. Rasuflu usurat in schimb acum vine momentul sa gasesc o cale printr-un ghetar destul de neprietenos de data aceasta. Picioarele imi sunt demult inghetate in adidasi iar cu gandul ca ma asteapta plasticii in tabara de baz incerc din nou sa gasesc un drum prin amalgamul ghetarului.

Dupa mai multe incercari si o ora si ceva pierduta pentru mai putin de un kilometru reusesc in schimb sa ajung in cele din urma cu ultimele raze de soare in tabara de baza. Si astfel s-a mai incheiat o etapa si urmeaza partea de alpinism, ultima si probabil si cea mai interactiva.

Odata ajuns in tabara, dupa ce vorbesc cu seful, aflu si vestea buna, respectiv ca bagajul trimis din Bishkek a ajuns cu bine. Asa ca am in sfarsit si lucruri de iarna si maine nu mai trebuie sa mai inghet in adidasii uzi leoarca.

Socul si vestea proasta vine in schimb atunci cand umblu la rucsac si descopar ca am pierdut pe drum punga in care tineam cortul, salteluta si sacul de dormit de vara. Dupa experienta trepiedului pierdut si nemaigasit stau sa ma gandesc care sunt sansele sa dau de ea maine dimineata, mai ales ca punga era alba, iar ghetarul e la fel de alb.

Daca nu bate vantul si nu ninge in noapte asta am sanse sa merg pe urme inapoi si nu pot decat sa sper ca pachetul nu a cazut intr-un rau si e acum in mijlocul ghetarului. Ar complica extrem de mult logistica, ar mai trebui sa mai inchiriez inca un cort, ar trebui sa fac rost de un izopren dar in primul rand mi-ar parea rau de toate lucrurile pierdute.

Oricum e cert ca in seara asta nu plec inapoi, sunt mult prea obosit iar daca ma scol maine de dimineata am toate sansele sa merg mult mai repede pe zapada inghetata. Asa ca prima grija e sa iau pachetul, sa iau cortul de altitudine pe care l-am inchiriat si sa fac rost de un izopren pentru noaptea asta. Si cu stresul in mine sa incerc sa adorm si sa sper ca voi gasi lucrurile in dimineata urmatoare.

Porteri.

Totul e ok!

Inca putin pana in tabara de baza.

Despartirea de cei doi cehi.

Inca o furtuna.

La baza varfului Pobeda (7400m).