Drumul spre Lenteki, si despartirea de cei doi catei.

Astazi incepe reintoarcerea in civilizatie dupa mica incursiune din Caucazul Inalt. Nu mai avem nici pasuri inalte de trecut, muntii inzapeziti ii lasam in spate si incepe lunga coborare spre Lenteki, oraselul din Svanetti-ul de jos. Daca muntii inzapeziti raman in spate, in schimb cei doi catei care s-au lipit de noi in ultimele doua zile se tin dupa noi si asta devine o problema atunci cand satele devin din ce mai dese. Problema e ca mai in fiecare sat se gaseste cate un dulau cat toate zilele care sare gardul si iese o harjoneala de toata frumusetea, in care nici noi, nici stapanii dulaului nu prea avem ce face.

Asa ca pana la urma dupa doua zile de pedalat cu ei, le lasam o parte din mancarea pe care o avem dupa noi ca diversiune si incercam sa ii pierdem pe o bucata de drum care e la vale. Dar cateii, care ne-au vrut pe noi mai mult decat i-am vrut noi pe ei, dupa ce termina masa reapar in spatele nostru in vreme ce noi gonim sat dupa sat in speranta ca vor obosi mai repede ca noi. Asa ca o tinem intr-un ritm serios de concurs, pe un drum care nu era nici la vale si nici asfaltat pana cand reusim in cele din urma sa-i pierdem in spate in unul din satele prin care trecem.

Tot astazi kilometrajul ajunge sa arate 16.000 de kilometri la putin timp dupa plecarea din Lenteki, si stau sa ma intreb pana unde as fi putut sa ajung daca as fi pastrat directia spre Vest. Sigur ar fi fost locuri noi si exotice de descoperit, iar experienta ar fi fost complet diferita. Dar pe de alta parte si gandul ca voi ajunge in curand acasa, pe bicicleta, nu e de ici de colo.

Iar locul de cort din seara asta e cat se poate de fain, pe malul raului, izolat de drum, cu o vatra de foc si cu o multime de lemne pe care le ardem pe rand, invartindu-ne in acelasi timp un jurul unui foc al carui fum nu stie sa se hotarasca in ce directie vrea sa mearga.