Cand m-am inscris la Duatlonul din Brasov, acum mai bine de 4 saptamani, am zis ca o sa fie o motivatie numai buna ca sa mai ies la alergat, mai ales in combinatia cu cele doua verticale, cel de la Azuga si cel de la Bunloc. Acum daca stau bine sa ma gandesc numitorul comun pentru toate concursurile astea e ca sunt aproape de casa si chiar daca disciplina e una ce cere un grad ridicat de masochism (mult mai ridicat decat bicicleta) e pacat sa nu mergi la concursurile de langa casa. Ca si puncte bonus e si faptul ca te intreci cu oameni pe care ii stii bine si atmosfera din jur e super faina (cu ocazia asta mi-am adus aminte ca trebuie sa scurt o mica postare si despre verticalul de la Bunloc, alt concurs care a iesit super ok).

Planul cu motivatia pentru alergare a functionat doar pe sfert: la Azuga am cules o raceala care m-a facut sa reduc ritmul doua saptamani, dupa care a fost mini concediul din Albania si asa m-am trezit in saptamana dinaintea concursului cu prea putini kilometri alergati. Luni si Marti nu rezist cu vremea buna de afara si ies cu MTB-ul in pauza de pranz, Miercuri e zi de pauza iar Joi ies sa incerc sa fac o alergare mai rapida. Locul ideal pentru alergarea asta, cimitirul de langa casa: aer curat, lume linistita si ceva actiune daca ai noroc sa se sape o groapa sau sa fie o inmormantare. In rest esti doar tu si un “Memento Mori” pus pe repeat in spatele capului. Alerg 3 kilometri si jumatate intr-un ritm care se simte ca cel de concurs, picioarele merg bine si scot cu surpindere un pace mediu sub 4 si ma opresc atunci cand simt ca picioarele incep sa protesteze. As fi zis ca m-am oprit la timp, dar urmatoarele 3 zile de febra musculara mi-au dovedit ca nu e nici pe departe asa. Inainte de alergarea asta credeam ca trebuie sa alergi mult ca sa faci febra musculara, cu ocazia asta am descoperit ca asta poate sa se intample si dupa doar 20 de minute de efort. Nici drumetia de sambata cu copii prin Taga nu a ajutat dar nu e casi cum concursul ar fi fost cine stie ce mare obiectiv.

Trezirea e cat se poate de matinala in dimineta concursului: 5:30. Febra musculara e tot acolo dar ce e drept fata de zilele trecute e in limite tolerabile. Reusesc sa ma misc pe repede inainte cu bagaje, pregatitul bicicletei (in dimineata asta am flat-uri pe cursiera, o mica abominatie) si alegerea hainelor. Se anunta grade putin peste plus si un vant de zile mari asa ca stau destul de mult sa ma gandesc cum sa ma imbrac ca sa-mi fie bine si la alergare si la bicicleta.

E ora 8 fara ceva si las bicicleta in zona de tranzitie si ma intalnesc cu toti amatorii cu care sper sa ma intrec in concurs ( Adi Brasov, Silviu, Tale, Alex, Dani, Cata si multi altii). Daca stau bine sa ma gandesc asta e si partea cea mai faina la concursul asta, sunt aici multi prieteni care au treaba fie cu alergarea fie cu bicicleta. Nici unul nu e duatlonist / triatlonist prin definitie (Adi si Dani fac foarte putin exceptie) si tocmai asta face lucrurile interesante, sa vezi cum te descurci la la disciplina asta fara nici un antrenament specific.

La 8 si jumatate suntem deja in platforma industriala Roman, cred ca e prima data cand ajung pe aici si la alergarea de incalzire mi se pare fascinant incepe sa semene totul pe aici cu un peisaj post-apocaliptic chiar daca unele din cladiri functioneaza in continuare. La incalzire incerc sa copiez ce face Silviu si vad ca ritualul e cam acelasi ca la bicicleta, minim 20 de minute de incalzire cu un pic de intensitate presarata pe ici pe colo.

Atunci cand se da in sfarsit startul (cu intarziere de 5 minute) toata lumea pleaca din pusca. Si aici lucrurile seamana cu unele concursuri de bicicleta, mai ales cele de sosea unde dupa startul tehnic sansele sunt sa te gasesti in VO2Max. Fix asa se simte si primul kilometru. Dupa ma asez la ritm cu un grup de doi triatlonisti, in fata se vede Adi Brasov la 10-15 secunde si mult in fata se vede grupul trail-runnerilor din Brasov pe care sper sa-i prind din urma la bicicleta: Silviu, Tale si Itu. Pe ultimul kilometru ma ajunge din urma Dani si intram impreuna in zona de tranzitie.

Problema e ca aici am parte de o mica surpiza, probabil bicicleta a cazut de pe stand din cauza vantului si vad ca lantul e cazut de pe foi. Pun casca, din motive de oxigen putin catre creier dau sa ma urc direct pe ea, cineva imi atrage atentia, ma dau jos, ridic bicicleta ca sa pun lantul, alerg pe langa ea si pedalez usor atunci cand ma urc inapoi pentru a nu forta vitezele. Adi trece pe langa mine si iese din tranzitie cu 5-10 secunde avans si pana incerc sa intorc numarul (si rup una din prinderi) s-a lipit de Tale si de Silviu si dus a fost. Ce vreau sa zic legat de toata asta e ca una din lectiile invatate e ca e bine sa lasi sa coboare pulsul un pic in jos inainte de tranzitie si ca un pic de pregatire inainte ar fi salvat secunde bune aici. Iar avantajul pe care speram sa-l am datorita flat-urilor pe care le-am pus pe cursiera a fost sters de toate greselile de mai sus, Adi a iesit din tranzitie cu acelasi avantaj cu care a intrat, desi si-a schimbat incalatarile.

La bicla mers singur primii 2-3 kilometri, dupa care din spate vine George Iaz, ma lipesc de el, il culegem si pe Balanescu dupa o tura jumatate ii ajunge si pe Silviu si pe Tale. In fata ma schimb cu George si mergem destul de civilizat si per total partea de bicicleta trece foarte repede si ma simt chiar bine. Problema din categoria inexperienta vine si in a doua tranzitie, cand plec la alergare cu casca pe cap, nu sunt singurul, si Silviu face aceasi greseala asa ca trebuie sa alergam inapoi pentru a le lasa la locul potrivit, 20 de secunde pierdute si aici. Alergarea in runda doi e faina, prin centrul Vechi, pana la Poarta Schei si inapoi. La deal picioarele merg destul de bine si desi pierd constant secunde fata de Silviu Tale nu se apropie chiar asa de repede precum ma asteptam. Ma depaseste atunci cand intoarcem si reusesc cumva sa termin cu un sprint, fugind de George Iaz, la 15 secunde de Tale si la 30 de Silviu. Una peste alta mult, mult mai bine decat ma asptetam pe partea de alergare, per total am venit pe 16 la general si 5 la amatori, cam la fel ca si concursurile de bicicleta la care vine toata lumea buna. Cu un minim de pregatire inainte si fara greselile din tranzitie ar mai fi fost ceva locuri de castigat acolo dar la final conteaza prea putin, mi-a placut super mult experienta concursului.

Partea proasta e ca dupa concurs muschii s-au intepenit instant asa ca mini-tura de drumetie de dupamasa din Crai a fost un mic chin pentru mine. Per total probabil mi-a facut bine si a ajutat sa se elibereze din muschi acidul lactic de la concurs dar tot sezonul de bicla n-am mai fost atat de intepenit cu muschii… Si era complet pacat sa ramai in casa cand afara era asa soare glorios.

Ca rezumat si ca nota pentru viitor mi s-a parut foarte tare ca pot inca sa alerg cu o viteza decenta, chiar si fara antrenament. Ultimii ani alergarile s-au rezumat la jogging conversational pe potecile din jurul Tampei, alergari super faine dar fara nici un pic de viteza. Dupa concursul asta imi dau seama pe de o parte ca viteza din picioare de la concursurile de alergare la care mergea acum 10 ani (prin 2013, pe cand singurul lucru interesant de facut in Berlin era alergatul, am alergat in 5k cu 3:35) inca e undeva in memoria musculara si ca biomecanica functioneaza cumva si fara degetele de la picioare.

Ramane gandul ca daca ai fi avut degete probabil puteai sa alergi mai eficient cu cateva procente si ca pe termen lung impactul asupra articulatiilor si al organismului nu e chiar cel mai roz, dar per total mi-a placut foarte mult senzatia de a alerga cu ceva viteza pe plat, poate toamna asta o sa incerc sa scot mai mult incaltarile de alergare. Moto-ul pentru sezonul asta de toamna-iarna o sa fie ca un pic de varietate nu strica niciodata. Si ca sa te intreci cu oameni pe care ii stii bine si de multi ani fara sa stii dinainte cine o sa iasa in fata e o chestie foarte, foarte faina.