Din Dushanbe nu am inteles prea mare lucru caci nu sunt foarte multe lucruri interesante de vizitat prin oras si l-am colindat mai mult cu treaba. Un lant nou de gasit in bazarul de bicicleta, camera de schimb, cartela de Tadjikistan si schimbatul banilor, cam acestea au fost preocuparile pentru ziua petrecuta acolo. Per total cred ca mi s-a parut cel mai vestic oras dintre cele intalnite pe drum pana acum, desi ghidul si wikipedia spun ca Tadjikistanul ar trebui sa fie in urma suratelor din Asia Centrala.

Tot presedintele iubit ales pe viata arata pe toate cladirile, si fata de celelalte tari oamenii aici inchid tot orasul cand presedintele se deplaseaza dintr-o parte in alta. Un efectiv de impresionant de militieni se desfasoara si cu 20 de minute inainte de a veni masina oficiala golesc strazile si bulevardele. Si chiar se intampla de 2-3 ori pe zi, iar cu gazda la care am stat, Veronique sta destul de aproape de bulevardul principal am avut si eu parte de inchiderile regulamentare.

Tot in Tadjikistan am vazut pentru prima data si masini scumpe. De fapt aici cred ca in comparatie cu celelalte tari de pana acum diferenta dintre saraci si bogati e mult mai mare, si in vreme ce Dushanbe arata chiar modern satele arata mai rau decat in tarile prin care am trecut pana acum. Iar mare parte din bani vine din traficu cu droguri, caci aproape toata productia de opiu si heroina ce vine din Afganistan spre Europa trece prin Tadjikistan. Se estimeaza ca aproximativ 50% din economie e finantata si are legatura cu traficul de droguri.

Poate mult mai interesanta in Dushanbe decat orasul propriuzis a fost intalnirea cu gazda la care am stat si cu Maxime si cu Nanang. Veronique, gazda din Dushanbe are o poveste extrem de interesanta. La 44 de ani a trait mai mult timp in afara Frantei decat in Franta, si e profilul expatului clasic. A inceput cu volutariat in Romania intr-un orfelinat pentru 8 luni in 92, si de atunci a trait pe rand 2 ani in Bosnia, 13 ani in Ruwanda, 5 ani in Bangladesh si a mai si calatorit extrem de mult intre perioadele de munca. Acum lucreaza ca si coordonator intr-un proiect de dezovltare sustinut de Uniunea Europeana in Tadjikistan in domeniul sanatatii, si are o casa plina cu lucruri si amintiri stranse in cei 24 de ani. Si gazduieste si toti ciclistiti care trec prin Pamir caci si ea impreuna cu Gabriel, fiul ei, au pasiunea calatoritului pe doua roti. In urma cu 3 ani au facut 6000 de kilometri prin America de Sud, atunci cand Gabriel avea 5 ani, iar anul acesta urmeaza sa mearga in Pamir.

Astfel ca m-am intalnit la Veronique cu Nanang si cu Maxime care veneau din sens opus si care au traversat Pamirul in aprilie. E o asociere putin atipca intre francezul get beget si micul indonezian dar pare sa fi fucntionat cu brio dupa cum imi dau seama dupa ce ma uit pe filmulete si peste poze. Iar dupa ce povestesc cu oamenii de-abia astept sa ajung si eu pe acolo, caci sunt convins ca Pamirul e un loc magic. Nanang e si el de 3 ani plecat de acasa si saptamana aceasta i se termina periplul prin lume. Ultima bucata de anul acesta a fost de 10000 de kilometri pe bicicleta, inainte de asta a lucrat intr-un hostel in Istanbul pentru a strange bani iar inainte din asta a calatorit cu rucsacul prin lume lucrand din cand in cand in zone turistice. Maxime e mai normal, e webdesigner ce lucreaza pe cont propriu si care a venit doar pentru a calatori intre Bishkek si Dushanbe.

In rest poate celalalt lucru descoperit in Dushanbe e ca rulmentul din butuc a inceput sa devina cam zgomotos si sper sa reziste pana in Bishkek unde am inteles ca exista un magazin mai profesional de biciclete, caci bazarul de aici arata fix cum arata sectiunea de la rusi prin anii 90 pe la noi.

Veronique, cu una din cele mai interesante povesti dintre toate gazdele pe care le-am intalnit pana acum.

Maxime si Nanang, Pamir si o asociere neasteptat.

Franta si Indonezia.

Maxime.

Nanang.

Schimband lantul, pentru ca m-am incapatanat sa desfac quick-link-ul cu mainle in loc sa folosesc cheia de lant.

Un membru al familiei care era in stare sa scoata cele mai ciudate sunete posibile. Tusitul si plansul de copil erau doar unele din ele…

Odihna.

In loc usa.

Din nou gata de plecare.

Veronique si Gabrielle.

Si prima poza din seria pozelor cu presedintele, pentru ca mi se pare prea caterinca faptul ca nici nu s-au chinuit prea mult cu fotoshop-ul.