E a 3-a oara cand particip la EcoMarathon, si mi e se pare incredibil ca au trecut deja doi ani si jumatate de la prima participare la un maraton montan, la MPC anul trecut. Dar vorbind si cu Luci dupa concurs, au fost 2 ani frumosi in care s-au strans o multime de amintiri.

Ecomarathonul e un concurs cu cantec, e primul concurs din an si nu prea se potriveste lipsa de motivatie pentru antrenament pe care o am in timpul iernii. Nu pot sa zic ca nu am facut nimic, dar nici nu am facut nimic coerent, mai ales dupa ce la sfarsitul lui februarie m-am ales cu un ligament intins la genunchi si cu o glezna cu cantec. Totusi tratamentul cu indiferenta a functionat nesperat de bine, astfel incat diagnosticul si timpul de recuperare pe care mi le-am dat singur in momentul in care s-a intamplat au fost cam la fix (atunci am zis cam 2-3 luni pana la recuperare, si chiar asa au iesit pana la urma). Era foarte interesant cum pe masura ce trecea timpul, genunchiul imi aducea aminte din ce in ce mai rar ca e ceva neinregula, pana la avea din nou senzatia unul genunchi stabil si in care sa ai incredere.

In schimb tot din cauza accidentari s-a mai intamplat si alta chestie cu cantec. Daca anii trecuti in primavara ma imparteam intre alergat, bicicleta, ski, inot si catarat, anul acesta am restrans destul de mult lista de sporturi. La catarat era cel mai cu schepsis cu genunchiul, si cu glezna, mai ales cand e vorba de bouldering si de cazut pe saltea, am mai incercat acum1 luna fara vreun prea mare success, astfel incat mi-am pus deocamdata papucii de catarat in cui pentru o perioada.

Partea ciudata e ca dupa bicicleta, cu alergatul genunchiul s-a impacat cam cel mai bine. Glezna ce mai protesta din cand in cand, in momentele in care calcam mai in stanga sau mai in dreapta, dar si pentru ea a functionat tratamentul cu indiferenta.

Astfel incat anul acesta inainte de EcoMarathon chiar am apucat sa fac destul de multe alergari la munte. E putin spus doar alergari, mai mult ture alergate, in care din loc frumos in loc frumos te deplasezi intr-un ritm mai alert, ajungi acolo, mai stai la soare, mai faci o poza, mai mergi mai departe. Am observat de anul trecut ca pentru mine probabil cea mai buna chestie pe care pot sa o fac inainte de un maraton montan e sa fac alergarile lungi la munte in saptamanile de dinainte. Pe de o parte iti amintesti si redobandesti un fel de eficienta a alergarii pe teren accidentat, iar pe de alta parte strangi si kilometri si ajungi sa alergi si in momentul in care esti obosit.

In plus turele respective sunt foarte faine ca ture la munte in sine, poti sa ajungi pe inserate in locuri faine, sa ai muntele doar pentru tine, sa inlocuiesti coborarile lungi si chinuitoare cu ceva care e chiar distractiv (alergatul la vale). Iar pentru mine am observat ca in general o saptamana e suficienta pentru recuperare, poate chiar pe undeva pe la 3-4 zile (sau cel putin atunci trece febra musculara si sunt din nou ok de iesit la alergat).

Revenind la Moeciu, si anul acesta m-am asezat la linia de start fara nici un obiectiv anume, dar cu chef de alergat mai mult decat in alte dati. La primul EcoMarathon am venit pe 12, tot fara nici un fel de obiectiv, la al doilea pe 26, si cu 5 minute mai incet, semn ca iarna nu a trecut prea bine.

La start nu inteleg de ce lumea nu avansa spre curtea scolii, unde era o groaza de loc, si de ce s-a bulucit pe drumeagul din dreapta. Aici recunosc ca am dat putin din coate si am ajuns in curtea scolii unde mai era o groaza de loc. Imi inchei mai bine incaltarile cu care sunt la prima alergare pe anul asta, o pereche de New Balance facui sa fie usori si fara prea multa amortizare, dar care arata atat de fragili incat mi-a fost frica sa-i folosesc pana acum. Si acum am niste rezerve, astfel incat batrana pereche de asics-uri e la Mike in caz de probleme.

Mike din pacate nu participa anul asta, tot din cauza unui ligament lateral care protesteaza, nu-i nimic grav dar din cauza lui si din alte motive nu a avut nici cum nici timp pentru ceva antrenament, astfel incat fie cross-ul fie maratonul ar fi prea mult pentur el. Va fi in schimb voluntara, si voi avea si eu la cine sa-mi las gel-urile de schimb pentru celelalte 2 bucle. Tot ca specatori mai e si mama mea, pe care cu greu am reusit sa o conving sa vina cu o zi inainte, pe ale care incurajari o sa-mi cada chiar bine astazi.

Tot anul asta m-am hotarat sa particip pentru prima data si cu centura pentru pentru bataile inimii, care am vazut ca si-a facut o treaba chiar buna la semimaratonul de la brasov. Pe scurt, daca asculti de ea, te ajuta sa nu o iei prea tare si sa nu o lasi mai incet. In mod normal pe la antrenamentele din oras stiu ca eu incep sa intru in regim anaerob pe undeva pe 171-172, deci ideal ar trebui sa incerc sa raman tot timpul pe undeva pe sub valoarea asta.

Plec destul de in fata, nici foarte foarte dar oricum cam stiu pe unde ar trebui sa fiu la start ca sa nu incurc si ca sa nu fiu incurcat. Incepe si numaratoarea inversa, si pornim si in primul maraton montan de anul acesta. De la inceput parca ma simt mai bine si mai usor decat anii trecuti, pe acelasi asfalt care mi se parea chinuitor, si pe care mi se parea ca oamenii trag prea tare. O fi incaltamintea mai usoara, turele de alergare de dinainte, carbo-loading-ul din ziua de dinainte, dar totusi chiar ma simt foarte ok, motorasele trag cu trebuie si totul merge bine.

Plecand mai din spate trec pe langa mai multi cunoscuti pe portiunea de asfalt, printre care Luci, fetele de pe primele locuri, Suca si multi altii. Mai o vorba cu unul cu altul, mai o incurajare si trece si asfaltul si incepe forestierul. 169-170 ar spune ceasul in momentele respective, poate putin cam mult dar desi am luat ceasul dupa mine m-am hotarat sa nici nu-l ascult prea mult in concursul acesta, si sa vad cum o sa fie daca incerc sa merg cu pulsul mai sus decat ar trebui in mod normal.

Inca pe asfalt.

Trec si podul, si incepe si urcarea. Cam de pe aici s-a rupt firul anul trecut, si mi-am dat seama ca nu o sa fie cel mai ok concurs. Atunci mi-am dat seama ca nu am cu ce sa trag, in schimb acum lucrurile merg chiar ok, nu simt ca trag prea tare (desi ceasul nu prea e de acord si pulsul incepuse se stabileasca destul de clar peste 170) . Trec de Zsolt, care are probleme cu un tendon al lui Ahile, si mai depasesc cativa concurenti pe urcare, fara a simti ca trag prea tare. Primele doua bucle m-am tot intrecut si cu Popescu Marian, el il intreceam pe coborare, el venea tare pe urcare alergand destul de mult, si tot asa. Pe urcari merg cu aceasi strategie de hidratare ca anul trecut, si mi se pare ca cel mai bine e sa bei apa sau sa mananci pe urcari, daca fac chestia asta pe coborare se zdruncina toate cele in mine.

Pe prima bucla mi s-a parut si foarte cald, si probabil si din cauza asta era pulsul prin balarii, in schimb s-a mai linistit in momentul in care a inceput prima coborare pe forestierul de pe bucla 1. Imi place foarte mult bucata asta, si dau drumul la picioare, pamantul moale si putin reavan fiind la fix pentru amortizare si pentru aderenta.

Pe mare parte din prima tura se tot vedeau in fata Gica, si mai in fata Balan, oamenii care au fost la un moment dat in plutonul meu, dar care au luat-o in fata si pe care la ultimele concursuri nu prea i-am vazut la fata in timpul concursului. A doua urcare de pe bucla 1, din nou prilej de hidratare, si de luat jumatate de gel, in vreme ce ma pastrez pentru lunga coborare pe curba de nivel.

Coborarea mi se pare din nou geniala, exeptand faptul ca e tot timpul pe curba de nivel, si ca glezna busita trebuie sa lucreze mai mult si incepe sa protesteze la un moment dat. Totusi merge bine, si dupa cateva incurajari de la mama mea ajung si pe asfalt, unde cand ma uit pe ceas nu prea imi vine sa cred cat arata pentru terminarea primei bucle. Am terminat prima bucla in cam 1h18m, destul de odihnit dar cu 14 minute mai bine ca anul trecut. Anul trecut cand ajungeam pe aici deja eram pe jumate terminat.

Pe prima coborare.

La punctul de sosire iau apa in bidon si plec mai departe, pe scurta urcare din bucla 2. Concursul asta cred ca am fost concurentul ideal din punct de vedere al consumului la punctele de alimentare, nu am luat decat apa. Cu apa e cel mai problematic la mine, stiu ca pot sa pierd foarte multa apa intr-un timp foarte scurt, si la alergatul de banda cred ca ajung pe undeva pe la 1l de apa in 30 de minute, astfel incat tot concursul grija principala a fost apa. Problema e ca in procesul de mai sus pierzi nu doar apa, ci si destul de multe saruri, si am incercat sa conpensez cu cateva pastile de izotonic. Crampele incep sa apara daca tragi prea tare, sau daca una din chestiile de mai sus nu merg asa cum ar trebui sa mearga.

Urcarea pe bucla 2 merge foarte ok, ma tin la distanta de un pluton din care face parte si Gica, si in departare se vad in continuare Balan si Gabi Solomon. Gabi e alta persoana pe care la ultimele concursuri nu am prea vazut-o in timpul concursului, dar deocamdata e la 3 dealuri distanta. Mai depasesc cativa concurenti pe coborari, si inainte de prima coborare trec si de Gica si de Balan, in spatele caruia merg pe prima coborare. Coboram cam la fel, mai schimbam o vorba, mai zburam peste pietre pe poteca abrupta. Imi plac foarte mult portiunile abrupte, in care trebuie sa stii cum sa controlezi gravitatia astfel incat sa cobori cat mai cursiv.

Dand drumul la picioare.

Ajuns pe asfalt caut din ochi punctul de alimentare care e mutat in pic mai sus, de aici iau apa si plec mai departe pe urcarea abrupta. Plec putin mai repede ca Balan, trece pe langa mine si Marian. Balan ma ajunge din urma destul de devreme, si mergem impreuna cam toata urcare, trecand si pe langa Gabi la un moment dat. Si totusi toata urcare am mers cu sentimentul ca ar trebui sa merg mai repede, astfel incat desi nu era nimic neinregula pana atunci ma hotarasc sa iau un activator, pe care pe moment nu l-am simtit cu nici un efect pozitiv. If it’s not broken don’t fix it, cum am incercat sa repar eu atunci ceva care mergea foarte bine.

Sus la complex din nou doar apa, incurajari de la Elena a lui Suca si plec mai departe pe o alta portiune care s-a schimbat fata de anul trecut. Acum e mai lunga, mai valurita si putin mai demoralizanta, si pe portiunea asta din nou mi s-a parut ca abia m-am tarat si ca ar fi trebuit sa merg mai tare. Merg mai departe dezamagit de activator pana cand vad ca se apropie cineva din spate. Initial cand m-am uitat am zis ca e Radu Milea, dar cand am vazut mai bine am vazut ca era o tanti.

Exersandu-mi italiana de italiano vero aflu ca tanti are 45 de ani, o incurajez si incerc sa ma tin dupa ea la coborare. Tanti merge ceas, foarte constant, dar cu scurte accelerari pe portiunile mai abrupte reusesc sa ma tin dupa ea, si chiar sa o ajut cand o luase inainte pe bucla 2, in locul in care poteca coteste brusc spre stanga.

Pe bucla 2 pe undeva.

Incep sa apara si primele semne ale crampelor, astfel incat o las putin mai incet si sunt prins din urma si de Balan cu care merg impreuna pe ultima coborare. Mai ne mai lamentam putin ca e inainte noastra o tipa, dar ii dam totusi tare la vale printre case pana pe asfaltul dinaintea startului. Din nou incurajari de la mama mea, iau si gel-urile pentru bucla 3 si betele de la mike, apa de la punctul de alimentare si plec mai departe inaintea italiencei pe urcarea pe bucla 3.

Betele ar trebui sa ma ajute, dar tanti urca fara bete mai bine decat urc eu. La fel si Balan, care totusi are bete. Imi amintesc de ceas si cand ma uit la puls vad ceva de genul 155, si mie mi se parea ca trageam din greu la deau. Deci aici e reversul medaliei de la portiunile cu pulsul de peste 170 de la inceput, si de la activatorul de acum 40 de minute. Una peste alta mi s-a parut ca abia m-am tarat pe aici, cu pulsul mult mai jos decat ar fi trebuit, si cu muschii pe undeva pe la limita crampelor.

Mai depasesc totusi un concurent, dar pierd distanta vizibil fata de Balan si fata de italianca, iar din spate se apropie Istvan si Vlad-Rosca. Cam pe aici a venit momentul in care am cam incetat sa ma uit in fata, ci peste umar in spate. Mi se pare psihologic momentul asta in timpul unui maraton, si ceva se schimba clar in momentul respectiv. Nu-i nimic, du-te Balan in fata si salveaza onoarea, eu oricum era multumit de cum am mers pana mai trebuia doar sa rezist inca 40 de minute.

Din nou apa la bunica lui George, care era imbracata traditional de data asta, sunt depasit de Istvan si de Vlad-Rosca, dar incerc totusi sa ma tin dupa ei, chestie care functioneaza cat de cat pana la ultimul punct de control dinainte de urcarea spre Gutanu. Aici observ pentru prima data ca au si Cola, iau doua pahare, umplu bidonul cu apa si plec mai departe pe urcare. Care merge din nou execrabil, mai iau totusi ultima chestie pe care o mai aveam la mine, adica un activator pe la jumatatea urcarii, si mai salveaza totusi cate ceva din ritmul groaznic de pana atunci. Inainte de asta mi se parea ca trageam din greu, dar ceasul si viteza cu care ma miscam nu prea aratau acelasi lucru.

Cand ajung spre Gutanu incep sa se auda si tunete, iar eu ii dau la vale pe lunga muchie care coboara spre Moeciu. Din nou la limita crampelor, in schimb acum stiu sa o las mai moale in momentul in care vin mici portiuni de urcare, mai alernez si mersul pe bucatile respective si reusesc sa le mentin in limite controlabile. In schimb am probleme cu o unghie mare de la piciorul drept, si pe coborarile mai abrupte trebuie sa alerg mai ciudat pentru a o proteja. Alerg complet singur pe bucata asta, ma tot asteptam sa vina cineva din spate dar nu a aparut nimeni, ba chiar l-am prins din urma pe Roca Marius inainte de ultima coborare, care prea si el sa aiba probleme. Prind viteza la vale si il depasesc pe la jumatatea coborarii, si dupa alte incurajari de la mama mea intru pe ultima portiune de asfalt, cu o unghie mare facuta cam franjuri, cu o gamba dreapta cam traumatizata din cauza stilului de alergat provocat de unghie, cu Marius cu 10 secunde in urma si cu Gica care venea la inca 5 secunde. Strang din dinti si reusesc pana la urma sa ajung alergand mai sontac pana la linia de sosire, la putin dupa Vlad Rosca (am ajuns in ordinea 4:27:10 , 4:27:29, 4:27:34, 4:27:35), si a fost cred ca singurul concurs la care n-am mai avut cum si cu ce sa sprintez la final, dar chiar mi-a placut mica batalie de la final, mai ales dupa toata coborarea cand mersesem singur pe bucla 3.

La sosire.

Muschi inclestati, si o medalie.

In schimb la final muschii s-au intelenit si m-am putut misca abia dupa cateva minute cand si-au mai dat drumul, si toata dupa-masa mi s-au tot pus carcei in tot felul de locuri ciudate. La final am terminat pe 13 din 400 de concurenti, cu aproape o jumatate de ora mai repede ca anul trecut, si chiar sunt multumit de cum am mers si de cum m-am simtit. La trei zile dupa in schimb febra musculara e inca in floare, si probabil si o mica ruptura musculara la gamba dreapta care un pic cam umflata si doare in ultimul hal. Acum sa vad cum incepe recuperarea pentru Hercules.

Concursul a fost genial organizat, si sarumana Sis-urilor, lui Adi, lui Mihai si tuturor voluntarilor care s-au ocupat de organizare. Chiar a iesit super ok, si s-au vazut mai multe imbunatatiri fata de anul trecut, dar una peste alta din punctul de vedere al unui concurent totul a mers ca pe roate.