Noaptea s-a lasat cu bruma pe cort, asa ca asteptam rabdatori ca soarele sa ajunga pana la noi. Ce e drept, nu e rau sa stai in sacul de dormit si sa privesti varfurile din jur, scaldate in lumina placuta a diminetii, sa te minunezi de cat de tehnice par, de cat de crevasati sunt ghetarii, de cata salbaticie si primordialitate emana.

Apa este chivernisita in dimineata asta, asa ca dupa un ceai si niste biscuiti o luam din loc si ne continuam coborarea spre Yanama, un orasel cochet si curat unde ajungem la fix pentru pranz, unul foarte gustos, de altfel.

Desi suntem la 3300 de metri, oraselul e inconjurat de munti inzapeziti, asa ca intre varianta de a cobori in vale la 2500 m si a sari un pas de 4000 m, e destul de clar care-i sunt preferintele lui Radu. Drumul spre pas incepe abrupt si prost si ma gandesc ca vor fi 10 kilometri chinuitori, insa per total a fost mai bine decat ne-am asteptat. Pe de-o parte pentru ca suprafata drumului s-a mai imblanzit, la fel si gradul pantei, pe de alta parte pentru ca urcam initial printr-o padure de foioase in amestec cu eucalipt si apoi printr-una de pin. Cu mirosul de pin incins sunt deja obisnuita, dar la fel de interesant este si cel de eucalipt batut de soare. Pasul este atipic si din alt punct de vedere- este total lipsit de deschiderile ample de 360 de grade cu care suntem obisnuiti din alte locuri. Dar in orice caz, asa cum remarca si Radu, daca la inceputul calatoriei un pas de 4000 m era ceva deosebit, o adevarata piatra de incercare, acum au devenit ceva absolut banal, o treaba de o ora jumate. Ce e drept, ca si in India, datorita timpului petrecut pe bicicleta, nu am avut probleme cu altitudinea, aclimatizarea producandu-se natural, cu fiecare zi sau noapte petrecute la peste 4000 m. Pe de alta parte, in Peru drumurile nu urca atat de sus pe cat urcau in Himalaya (5200 m), insa intreaga calatorie a fost si este mai dificila din punct de vedere fizic, in primul rand datorita starii drumurilor, a faptului ca multe sate sunt destul de izolate unele de altele etc.
Fix in pas gasim si un loc de cort cu vatra de foc, padurice, cateva deschideri spre varfuri inzapezite, ce sa mai, exact ce trebuie. Doar ca nu ne putem opri, pentru ca nu avem apa. Daca majoritatea ciclistilor isi planifica zilele in functie de optiunile de cazare din localitatile prin care trec, noi suntem multumiti sa dormim la cort si ne planificam zilele astfel incat sa ajungem la pranz intr-un orasel unde sa putem manca, iar seara sa trecem printr-un sat de unde sa cerem apa de baut. O solutie eficienta pentru purificarea apei e tot ceea ce ne lipseste din bagaj, desi actual exista variante mici si compacte (de genul unui stilou), care se incarca pe USB/ functioneaza cu baterii CR2032 si purifica apa cu UV. Dar cum ne imaginam in mod gresit ca stomacul nostru de Romania e calit la apa de munte, nu ne-am dotat in acest sens, iar o comanda cu livrare in Peru ar dura o luna si multa bataie de cap cu vama. Partea buna este ca ne impacam foarte bine cu apa clorinata si fiecare sat are o statie de captare si de clorinare (trecem pe langa ele cand coboram din munti), ca atare de regula cerem apa de la robinet ori pe la vreo casa, ori la magazin cand cumparam una alta, sau la restaurante, cand mancam.