Dupa ultima zi de catarat in al doilea turn din Sella, am zis sa vedem cum arata masivul Sella si altfel decat la catarat. Astfel incat dupa o ultima noapte petrecuta in acelasi loc de cort de sub turnurile de Sella ne trezim de dimineata pentru o ultima tura in Dolomiti pe anul acesta.

Si cum variantele care urca in grupul Sella din pas nu sunt prea multe, alegem feratta Les Meisules care ar trebui sa ne scoata pe Piz Selva si pe platoul de la 3000 de metri al masivului. Eu iarasi sunt cu echipamentul usor si aproape inexistent de via feratta, in schimb ce Mihaela e echipata ceva mai corespunzator de data aceasta. Si din nou nu stim aproape nimic despre via feratta les Meisules, doar ca e destul de iubita si frecventata.

In schimb dupa primi pasi pe stanca ne dam seama ca nu e deloc asa de simpla precum ne asteptam, pe de o parte e destul de verticala pe alocuri, iar prizele sunt lustruite de trecerea oamenilor de-a lungul celor 100 de ani de existenta. Totusi daca nu te grabesti nu sunt pasaje imposibile, dar sunt cateva treceri foarte frumoase. Spre exemplu la un moment dat dupa un horn vetical ce pare ca se infunda, se iese printr-un fel de fereastra intr-o crestulita de unde traseul continua pe o scara verticala.

Mihaela in schimb nu prea e in apele ei, mai ales pentru ca e alergata din spate de o echipa care a intrat in traseu dupa noi. Cand ii lasa sa treaca si cand nu mai are stresul din spate lucrurile incep totusi sa se lege.

Urmeaza o pauza la soare pe un platou intermediar care se prelungeste catre Piz Ciavez, de unde avem timp sa analizam pe indelete muntii ce se vad in zare. Privind spre nord-vest incercam sa ghicim varfurile din Otztal pe care am urcat in primavara cand am fost la schi de tura. Dar varfurile sunt inselatoare si amintirea si mai si, astfel incat nu reusim sa identificam nici unul clar.

Alpii inzapeziti dinspre Austria.

Mica momaie din imparatia de piatra.

Dupa aceasta urmeaza inca o mica bucata de via feratta, ceva mai domoala de data aceasta care ne scoate direct pe Piz Selva, la aproape 3000 de metri. Si privelistea se deschide pe un platou stancos si cu o tenta usor selenara. Calcar, grohotis, zapada si apa se amesteca pe un platou ce pare complet lipsit de viata. Un fel de platou al Bucegilor, doar cu 1000 de metri mai inalt si fara nici un pic de iarba.

Privelistea e in schimb geniala, si din nou ne bucuram de vizibilitatea de care am avut parte in ultimele zile. In total din ultimele 12 zile am avut doar o zi cu vremea indoielnica, si in rest toate zilele au avut fie un cer senin, fie nori inofensivi. Dar odata ajungi aici sus trebuie sa ne mai dam si jos, caci trebuie sa mai conducem si cateva ore pana inapoi in Wilder Kaiser, unde avem din nou planuri de catarat pentru ziua de maine. Iar ca traseul de coborare alegem o vale larga ce poarta un nume mai mult decat sugestiv, respectiv Plan de Roces.

Initial intr-un avant pionieresc plec intr-un ritm mai alert de trail-running la vale, pana cand imi dau seama ca Plan de Roces chiar e cu multe Roces si pana cand dau de o cascada imbietoare. Trebuie spus ca pe langa zile cu vreme buna am avut parte si de temperaturi ce ar fi fost complet caniculare in campie, si care s-au simtit destul de puternic si pe sus. Cel putin astazi termometrele ar fi aratat in campie peste 35 de grade, si o parte din caldura respectiva a incins si calcarul Dolomitilor.

Astfel incat la fel ca alergarea din jurul Cimelor, in zapuseala de la mijlocul zilei am ales o baie racoroasa sub o cascada cel putin fotogenica. Si desi afara cred ca erau in jur de 30 de grade, temperatura apei cred ca era aceasi ca in noptile friguroase, si nu cred ca trecea de 10 grade. Si desi a trebuit sa-mi fac curaj sa intru la o dubla, senzatia de invigorare de dupa a fost geniala.

Astfel incat am tradat cauza cavalerului care alearga prin zapuseala pana la masina pentru a o aduce mai aproape pentru o cascada racoroasa, si trebuie sa ne urnim amandoi pe asfatul incins ce ne condus inapoi spre pasul Sella si spre masina. Si cu ocazia asta ne luam la revedere de la locuri, si ne pornim inapoi la prima dragoste a concediului, respectiv Wilder Kaiser.

Jurnalul Mihaelei aici.

Pe unul din varfurile de 2900 de metri.

Familia Diaconescu.

Albastru de Dolomiti.

Val di Gardena.

Doar 1500 de metri pana in vale.

Dupa 12 zile pe munte ne-am transformat din nou in oamenii muntilor.

Peisajul selenar de pe platou.

Cascada cu pricina.