Un nou jurnal restant al unui weekend extrem de linistit de acum aproape o luna (corina a fost ceva mai harnica si a pus un mic jurnal aici). Intr-un weekend cu vreme buna si in care Mike avea treaba, ce alte variante puteam sa gasesc decat un weekend de catarat la Costila. De fapt se dorea sa fie un weekend de catarare combinata cu alergare, cum am descoperit ca se imbina destul de bine cele doua activitati.

Pe de o parte ca oricat de bine si repede te-ai misca intr-un traseu de alpinism, tot parca ramai cu un sentiment de a fi legat si incatusat (fizic chiar esti legat, de coarda, de partener, de pitoane si de toate cele). Si cea mai buna metoda pentru a combate sentimentul de mai sus e prin libertatea alergarii (celalalt ar fi sa te antrenezi astfel incat sa te misti foarte cursiv pe perete, dar pana la urma e bine sa mai si alternezi lucrurile). Alpinismul e frumos, dar parca intr-un mod mai contemplativ. Si in general in regrupari ai tot timpul sa devii extrem de contemplativ. Pe de alta parte are o aura de exclusivitate care chiar imi place, nu chiar oricine poate ajunge in locurile respective, si e un fel de bucurie egoista in toata povestea, desigur sunt multi dar nu se compara cu numarul celor care merg pe o poteca turistica circulata. Si chiar te duce in locuri extrem de frumoase in care altfel nu ai putea ajunge, si in momente deosebit de frumoase.

Astfel incat cu planul facut pe ultima suta de metri plec impreuna cu Rudi si Corina din Bucuresti, cu azimutul luat pentru peretele Vaii Albe, pentru Circul 2, si pentru Fisura Rosie. Pana acum nu mai trecusem de circul 1, astfel incat tura avea sa fie o tura de descoperire a unei zone noi, cu avantajul cuiva care mai fusese prin zona, pentru Corina fiind a 3-a oara cand mergea pe Fisura Rosie.

Ziua calduroasa, astfel incat urcam cu destul de multa apa noi, mai ales eu care voiam sa raman la refugiu peste noapte. Rudi si Corina voiau sa se intoarca in aceasi zi in Bucuresti, prognoza pentru duminica nefiind foarte reusita. Pe urcare ne intalnim si cu Tori si inca un baiat, si cu Catalin si Iulian care voiau sa incerce Muchia Branelor.

In lupta cu caldura si mustele prin jungla din Bucegi.

Ne bazaie in ultimul hal mustele la urcare, noroc cu vantul care incepe sa mai adie pe masura ce trecem de “La Panda”. De aici norii incep sa se stranga, si caldura zilei incepe sa se transforme intr-o racoare destul de anormala pentru sfarsitul lunii iunie, noroc cu foita de ploaie care tine rezonabil si de cald. Traversam peste circul 1, pe sub impresionantul Perete al Vaii Albe. Singurul loc din Romania care mi se pare la fel de intimidand si maiestuos e probabil Santinela din Cheile Bicazului impreuna cu tavanele sale, in rest doar prin afara poti gasi trasee mai lungi, mai expuse si mai impresionante.

Acolo o fi?

Trecem prin circul 2 pentru a ajunge in circul 3, denumit si circul de piatra, pe o tentativa de poteca pe care nu mi-ar place deloc sa o descatar, mai ales daca e stanca uda. In schimb mie imi place foarte foarte mult cum arata circul de piatra, si felul in care se vad Bucegii de aici. O alta perspectiva, putin mai inchisa si intima, cu pintenul Vaii Albe si mai evident, si cu o Fisura Rosie ce pare de jos un diedrul foarte deschis. Clar astazi nu o sa fie hornaieli de zeci de metri cum sunt pe Fisura Albastra.

Acelasi impresionant Perete al Vaii Albe, vazut de la baza.

Voia buna alunga si primele picaturi de ploaie care ne incearca cand intram in traseu, astfel incat pana la sfarsitul zilei ramanem neudati. Traseul are o lungime de 50 de metri care e absolut superba, pe o fisura cu prize foarte bune la maini si destul de fine la picioare. E deosebita lungimea, probabil una din cele mai frumoase pe care le-am catarat pana acum in Bucegi. In rest o prima lungime de incalzire, jumatate iarba si jumatate stanca, o lungime de iarba cu portiuni verticale, unde a mers Corina eroic cap. Urmeaza lungimea cea mai frumoasa, cea cu fisura propriu-zisa. A 4-a lungime e ceva mai usoara si scurta, a 5-a are un horn placut la catarat, a 6-a inca o portiune mai taricica. Cu o lungime inainte de iesirea din creasta ai de ales intre iesirea din hornul de pe Eftimie Croitoru, si cea pe Hornul Negru. Hornul Negru arata…, putin interesant spre infricosator. Arata ceva mai dificil tehnic, probleme e ca la iesire sunt niste chestii care stau in mod evident sa cada, si nu sunt chestii mici. Sunt bolovani care ar modifica peisajul daca ar pleca de acolo. Am inteles totusi ca Nusu ar fi batut o iesire pe fata din stanga, care evita portiunea care sta sa cada.

Pe o lungime de iarba pe care nu stiai cum sa numeri mai multe fire.

Corina pe cea mai frumoasa lungime a traseului, se poate admira si lungimea de iarba de dinainte.

Pe aceasi frumoasa lungime.

Pintenul Vaii Albe vazut din alta perspectiva.

O regrupare interesanta, dar destul de comoda pana la urma la fel ca toate regruparile din traseu.

Noi iesim in cele din urma prin hornul din Eftimie Croitoru. Glumesc putin cu Rudi si Corina ca dintre traseele pe care le-am facut pana acum e traseul care incepe cel mai sus si se termina cel mai sus, iesind aproape in platou (nu chiar dar oricum la 2 minute de hornul lui Gelepeanu). Oricum e un traseu frumos, dar mai mult ca tura, pana la urma iesind o zi foarte faina cu ajunsul pana la traseu si retragerea.

Mie mi-a placut foarte mult si retragerea pe creasta vaii albe facuta in prag de seara, intr-o aer extrem de calm si linistit. Sincer cel mai mult din cauza aceasta imi place alpinismul, pentru momente de genul acesta, in care te simti impacat cu locul in care te afli, cu momentul in care te afli, si cu oamenii din jurul tau.

In antepenultima lungime a traseului, ultima ce mai avea ceva dificultati tehnice.

Catalin si Iulian iesiti de pe muchia Branelor.

Ziua de duminica avea sa fie rezervata alergatului, facand o tura foarte faina pana la Omu si inapoi, pe directia Poiana Costilei->Gura Diham->Bucsoiu->Omu->Valea Cerbului si retur. Tura faina, in timpul care la un moment dat pe cerb mi s-a cam taiat cheful de alergat, astfel incat am luat o foarte faina pauza la soare in una din Caldarile inferioare, de mancat covrigei si de urmarit capre negre dezinvolte. Un weekend plin povestit putin cam in graba, dar promit sa fac o schita si o descriere mai detalita a traseului zilele urmatoare.