Fuga de iarna, in Gran Canaria.

La sfarsitul iernii, dupa luni de frig, zapada si intuneric, luni albe si inghetate (caci iarna asta chiar a fost asa cum ar trebui sa fie o iarna) ajungi involutar sa tanjesti dupa verdele crud al primaverii, dupa frunze fosnind in vant, dupa ciripit de pasari si dupa soare si cer albastru. Dupa atatia ani am ajuns mi-am dat seama ca e absolut normal sa visezi la urmatorul anotimp, dar parca dintre toate trecerile primavara e cu siguranta cea mai asteptata. Iar daca in Romania rusii ne saboateaza si ne trimit cu dragoste fronturi polare si daca dorul de primavara e suficient de puternic nu ai altceva de facut decat sa fugi acolo unde este cald si bine, incercand in acelasi timp sa explorezi o zona inca necunoscuta.

La doua zile dupa ce coboram pe schiuri din Postavaru, cursiera zboara la vale pe asfaltul impecabil al coborarii spre Valea Lacrimilor, ac de par dupa ac de par, atat cursiera cat si omul capatand din ce in ce mai multa incredere, inclinandu-se din ce in ce mai mult in fiecare viraj. In fata se ridica aproape vertical serpentinele de la inceput de pe Valea Lacrimilor, un mic perete cu pante constante de 15-20%, cu raze fugare de soare alergand pe versant in vreme ce platoul central e complet cuprins de nori.

Iar pe marginea drumului pe terasele construite prin truda sutelor de ani iarba inalta si de un verde incredibil de crud se leagana in bataia vantului. Si sunt momente in care imi vine, asemeni Stalkerului din Tarkovsky sa ma tavalesc prin iarba inalta si sa simt prin toti porii mirosul primaverii, al vietii si al caldurii.

Tot in cautare de caldura abandonez si urcarea de pe Valea Lacrimilor pentru un drum cocotat la 500 de metri deasupra Atlanticului, cu puncte de priveliste ireale si in primul rand cu caldura.

Caci trebuie spus ca lucrurile nu sunt tot timpul roz in Tenerife, iar atunci cand vine un uragan dinspre Atlantic nu e absolut nimic care sa te fereasca de forta turbata a vantului. Norii sunt impinsi in munti si alearga peste culmile vulcanice cu viteza, condensatu-se si transformandu-se in ploaie si lasand in spate apa necesara padurilor de pini se se gasesc la peste 1000 de metri. Iar daca ieri am avut parte de o zi de cristal, astazi aripile unui front au ajuns pe insula si au invaluit zona inalta.

Pe malul marii am parte si de o mica aventura, cu un drum suspendat inchis din cauza caderilor de pietre, dar pe care reusesc sa ma strecor, singur pe drumul napadit de buruieni si cu mici provocari de sarit garduri cu bicicleta, ajungand in cele din urma in Agaeta, un mic oras spaniol cu tenta coloniala, case albe si piateta centrala. Un expresso si doua felii de tort mai tarziu vine momentul sa atac si ultima urcare a zilei, de la 0 pana la 1400 de metri, intr-o cursa cu lasarea noptii. Pe masura ce castig inaltime incepe sa se vada in distanta Teide, iesit din nori, la 40 de kilometri distanta.

In schimb in dulcele stil al aventurilor neplanuite noaptea ma intrece astazi, si ajuns la 1000 de metri si 25 de kilometri inainte de destinatie, inapoi in nor si in frig, trebuie sa inchei tura in barul local si sa-l sun pe Doru pentru a veni sa ma culeaga, dupa 100km si 3300 de metri diferenta de nivel. Iar cu ocazia asta descopar ca poti sa ai parte de suficienta aventura si pe o insula relativ turistica…

Track si date pentru primele doua zile aici:

https://www.strava.com/activities/1429171705
https://www.strava.com/activities/1427815361