Din nou una din multele istorisiri ramase restante, despre unul din trasee de referinta ale alpinismului romanesc. Mi-am dorit de cativa ani sa ajung pe Furci dar mereu nu s-a potrivit ceva, astfel incat am ajuns intr-o zi calduroasa de sfarsit de vara, cand peretele umbrit al galbinelelor cel mai potrivit loc in care puteai sa te ascunzi de soare. Mie unul mi-a placut foarte mult, si trebuie spus ca Baticu a avut o doza destul de mare de curaj in momentul in care a deschis traseul. Dar o voi lasa din nou pe Mike sa povesteasca cum a fost, desi nu a prins o zi prea buna si a perceput altfel traseul:

Bucegi-ultima noapte de vara


2 frontale coboara cu spor prin intunericul padurii.E deja noapte insa nu ai zice…Atmosfera e placuta si aerul cald.Se poate sta fara probleme in tricou. Frunzele sunt inca verzi si poteca e curata. Pamantul, muschiul radiaza inca ceva din caldura verii. Pasul e usor inca in haine si incaltaminte de vara. Astazi a fost cald la campie si cald la munte…La soare erai parca pus intr-un cuptor …
Am fugit la umbra.Am cautat un perete in umbra-Peretele Galbinelelor, un acces racoros-Valea Galbinelelor si Hornul Coamei si am pornit la drum…sa ne bucuram de ultima zi de vara.


In dulcele stil clasic, urcam din Busteni doar cu apa si echipamentul de catarat la noi. Sunt multi care au ca destinatie refugiul Costila dar reusim cumva sa fim singuri pe poteca. Se vede ca a trecut perioada concediilor caci Plaiul Munticelu e si el linistit. Data trecuta (prin iunie cred), la 8.30 era un adevarat furnicar si oamenii roiau din toate partile. Ne ostoim setea la izvor, urcam cu spor ultimele minute spre refugiu si cele cateva bobite de zmeura coapta, dulce, buna pe care le gasisem langa poteca ne animeaza drumul. Prindem o varianta a potecii ce merge spre Valea Galbinelelor si ne caznim putin cu vegetatia in zona.
Coboram pana la urma pe fir…nu m-am mai intalnit cu valea asta de 3 ani aproape, dar am si acum in minte prima urcare pe Vale, impreuna cu Pinguinii cand a fost totul o aventura, cu scos coarda la ultimile 2 saritori, asigurare etc.
Acum totul merge atat de natural…dupa ce ocolim primele 2 saritori pe dreapta, pe poteca, iesim in fir. Imi aduc aminte in mod natural poteca desi au trecut poate si 4 ani de atunci. Apoi atingerea stancii este placuta, la umbra, pe portiunile curate, fara grohotis, gasim o stanca spalata de zapezi insa placuta la atingere si sigura pentru pasii nostrii. Saritorile 3 si 4 trec cu atata simplitate si nu pot decat sa surad cand imi amintesc cu cata teama le-am privit prima data…
Atunci cand se termina umbra se termina si Valea si iesim in dreptul grotei din partea dreapta a vaii (cum urcam)-Hotel Galbinele.
Bem putina apa si mancam ce aveam in rucsac, tanjind sa ne intoarcem la umbra si racoarea vaii.
Ne continuam drumul pe Hornul Coamei. Alte amintiri, asa cum il vedeam acum 4 ani, negru, abrupt si inspaimantator. Un horn nesfarit, o crapatura imensa in perete, intunecos, o linie verticala in care imi era frica sa intru.
De data asta intru fara frica si toate saritoriile merg parcurse in sprait, asa cum imi place mie. Nu prea am motivatie sa renunt la racoarea de aici si sa schimb incaltarile comode cu espadrilele de catarat.


Intrarea in traseu este scrisa pe peretele stang al Hornului Coamei, cum urcam. Numele traseului si gradul+ o sageata pentru a indica directia si faptul ca incepe in traverseu.
Intrarea asta e ciudata rau, vad asta la Radu,caruia miscarile nu ii ies deloc natural, dar din fericire este bine asigurata. Nu prea inteleg bine daca pe aici a intrat Baticu (din descriere rezulta ca ceva mai jos) dar pasul e ciudat, asa la inceput de traseu.
Eu ma spetesc si mai tare pe aici, ma folosesc in plus si de codelina pusa acolo, cred ca pentru un rapel pe Hornul Coamei si deja inceputul e de rau augur pentru un traseu de 4.
Apoi traverseul continua pe o brana larga si merge mai bine, pana intr-o prima regrupare comoda. Si noroc ca era comoda caci am stat aici mult si bine….coarda imi fugea din maini, cu Radu nu puteam comunica caci muchia ce ne despartea nu ne ajuta cu nimic si ne auzeam cu dificultate. Poate am stat si 1 h acolo…Noroc ca nu era frig, filand coarda, gandindu-ma la vrute si nevrute. Apoi am inceput o enervanta descatarare pentru ca era nevoie de toata atentia necesara caci daca imi fugea o pietricica de sub picioare, coarda ma trimitea jos de tot. Mi-am mancat nervii pe aici si cand credeam ca am terminat,am mai dat peste un pas idiot,ce parea atat de expus dupa tot mersul pe orizontala.


Cand a inceput efectiv traseul, ma gaseam cu nervii intinsi la maxim si nu vroiam decat sa incheiem mai repede socotelile in Peretele Galbinelelor.


Radu intra in primul diedru, trece de mica burta ce il blocheaza,prin stanga si incepe sa fie entuziasmat si sa imi spuna ca ii place. Eu, asa nervoasa cum sunt nu gasesc nimic dragut (desi traseul are pasi draguti, dar eu eram intr-o pasa foarte proasta probabil).
Ies din diedru si nimeresc pe niste prize de conglomerat cu care mai sa raman in mana sau care se dezintegreaza sub piciorul meu. Si pana in noua regrupare cheful meu ajunge pe rosu.


Deasupra se vede cerul, se vad si norii cum alearga dar oricat mi-as dori stiu ca nu iesim doar dintr-o noua lungime.
Lungimea 2 inseamna practic un horn ce se poate parcuge in cea mai mare parte in sprait. E un horn lung de 40-50 m, cred ca singurul moment fain (primii 25 caci dupa aceea au inceput sa ma doara tendoanele de la glezna din cauza pozitiei in care stateam in espadrile). Si tocmai cand ma rugam sa se termine mai repede-rugaciunile mi-au fost ascultate si am ajuns la fereastra, pe langa care m-am tarat intr-un fel ciudat de mersul piticului.
Iara nervi, iara draci, cum ar spune tata, cred ca eram cu capsa pusa drept pentru care plecarea din regrupare imi pare de-a dreptul imposibila. Recurg la toate smecheriile tehnice pe care le stiu, scarita, prusice, dar nu reusesc sa ma concentrez si nu se leaga nimic. Cand ma vad scapata si de asta imi jur ca nu ma mai intorc pe traseul asta si cu maxima viteza urc ca sa ies in creasta Costila-Galbinele.
Declar ca nu mi-a placut deloc traseul, Radu imi spune ca am avut eu o zi proasta. Asa o fi dar hai sa tropaim cu talent ca drum lung avem in fata…
Continuam pe creasta CG, iesim apoi in Braul Mare al Costilei si incepem lunga si neplacuta coborare pe Brana Aeriana. Nu stiu de ce nu imi place deloc traseul asta, poate pentru ca este expus pe alocuri, poate pentru ca atunci cand ajung aici sunt deja obosita si trebuie sa fiu foarte atenta si sa incerc sa raman concentrata la ceea ce fac..In general daca il parcug de 2-3 ori pe an deja imi este suficient, mai ales ca am impresia ca poteca se degradeaza acolo pe zi ce trece.


Desi ziua a fost agitata si lunga, noaptea cade linistit si inserarea e scurta. La izvorul de sub refugiu ne prinde cu adevarat intunericul insa noi comboram usor prin padurea adormita. Poteca e inca uscata, frunzele nu au acoperit urmele, aerul e caldut si padurea e inca plina de viata. Aerul caldut ne lasa sa coboram in tricou si ne intrebam impreuna cat timp va mai tine vara???…


Din pacate avem o singura poza, facuta de Catalin la Hotel Galbinele, deoarece in ziua cu pricina si-a dat obstescul sfarsit si ixus-ul, fara posibilitati ulterioare de resuscitare.

Zambitori si cutezatori la Hotel Galbinele.

Mai jos am zis sa pun si o schita actualizata a traseului si a felului in care s-au putut lega lungimile cu semicorzi de 60: