Din nou incep sa raman in urma cu postarile, si jurnalele restante incep sa se adune unul cate unul. Totusi fiind fortati de o ploaie torentila sa plecam mai repede de la munte weekend-ul aceasta am zis ca poate mai recuperez din restante. Mike e putin mai la zi si a scris un deja un jurnal superb.

Dupa EcoMaraton nu plecam cu asteptari in legatura cu clasirile, stiu ca sunt cam in urma cu antrenamentele fata restul lumii dar totusi sunt chiar curios cum e traseul maratonului, si tinand cont de felul in care se anunta vremea pentru weekend chiar nu regret alternativa unui weekend la catarat. Maratonul incepe pentru noi de vineri seara, cand impreuna cu Laviniu, Irina si Claudiu plecam in directia Herculane. Drumul trece uimitor de repede, cu povestiri exotice despre Nepal, Istambul si alte locuri aflate la jumatate de lume distanta (Laviniu si Irina tocmai se intorseseara cu o saptamana inainte din al doilea concediu consecutiv petrecut in Nepal).

Ajungem destul de tarziu, pe 1:30 dar gasim cu usurinta locul de pus cortul de pus corturile astfel incat la 2:00 tragem pe dreapta pentru 5 ore scurte de somn. A doua zi trezirea destul de dimineata, mergem sa ne ridicam pachetele de concurs, dupa care vine tot mini-ritualul pregatirii de concurs, mini-ritual ce presupune mersul la toaleta (de departe cel mai important), atasarea numarului, pregatirea borsetei si a continutului buzunarelor. Cu 10 minute inainte de start incepem sa ne indreptam spre punctul de start, intr-o alergare usoara numai buna de incalzire.

La start ca de obicei o groaza de cunoscuti, atmosfera super faina urmata de unul din primele start-uri punctuale de la maratoanele la care am fost pana acum. Fara imbulzeala, cu o atmosfera relaxata per total nota 10 pentru start. Despre traseu nu stiam prea multe, stiam ca urca pana la biserica din Dobroaia, dupa care inconjoara arjana si coboara in Inelet, dupa care inapoi la Motel Dumbrava pe la biserica din Dobraia.

Oamenii nu pleaca prea tare la inceput, si in mod suprinzator chiar imi place portiunea de asfalt de la inceput. Vremea e superba de dimineata, cerul senin si soarele incepe sa arda destul de puternic. In curand in schimb facem stanga si incepem sa urcam destul de hotarat spre Dobraia, pastrez distanta fata de plutonul in care se vad Balan, Istvan, Suca, Zsolt. Urcarea merge destul de bine, parca e una din zilele in care lucrurile par sa se lege, si reusesc sa tin ritmul cu destul de multa usurinta. La un moment dat iesim din padure si soarele ne paleste in ultimul hal. La biserica suntem incurajati de oamenii din CAR Univesitar. Se simte ca pripeste, si la cat de tare pripeste probabil ne asteapta si ceva ploaie dupamasa. De la Dobraia urmeaza o portiune valurita unde incerc sa dau drumul la picioare, si merge intr-o oarecare masura. Ma depasesc de cateva ori cu Zsolt si cu Suca, care parca totusi ar trebui sa fie intr-un alt pluton unde mult mai in fata, ma depaseste si Gabi Salomon pe coborare, in schimb il depasesc pe Istvan si inca 2-3 concurenti.

Inca zimbitor in prima parte a maratonului

Dupa portiunea valurita care inconjoara Arjana a urmat o coborare destul de lunga si nu foarte abrupta spre Bogaltin. Pana in Bogaltin nu pot sa spun ca mi s-a parut cine stie ce traseul, cel putin portiunea dintre Dobraia si Bogaltin care merge pe un drumeag nu mi s-a parut ceva deosebit. In Bogaltin suntem incurajati de copii, babele stau si se uita la noi ca la unul dintre putinele evenimente interesante care se petrec probabil in satul respectiv. Salut cam toti satenii si primesc raspunsuri binevoitoare in schimb. La punctul de alimenare ajung impreuna cu Zsolt si Istvan, plecam cam in acelasi timp dar ii depasesc pe urcare.

De fapt prima jumatate a urcarii merge uimitor de bine, si reusesc sa ma apropii de Gica care era mult in fata initial. Tot pe urcare il depasesc initial prima data si pe Aurel, cu care aveam sa merg impreuna aproape jumatate de maraton.

Pentru mine in schimb partea cu adevarat frumoasa si pitoareasca a maratonului a inceput cu Fantana Babii, Practic de aici paraseai drumurile croite de diferite mijloace de trasport umane si incepea partea de trail. Intre timp soarele intrase deja in nori si cerul incepuse deja sa maraie in departare. A doua jumatate de urcarii a mers in schimb in schimb destul de dezastruos, si tot ce am putut sa fac a fost sa pastrez distanta fata de Giga, Balan si Gabi care se vedeau in departare. Oricum probabil in momentul in care am ajuns la check-point-ul din creasta aveau cam 5 minute avans, dar totusi fata de EcoMaraton erau macar in raza vizuala dupa jumatate de maraton.

Ajuns in creasta am noroc de o gura de apa cu bule geniala de la oamenii de la checkpoint, si incep alergarea pe curba de nivel, pe o poteca nu prea placuta la alergat, cu destul de multi jnepeni pitici care cereau destul de multa antentie. Sunt interesante intr-un fel primii pasi in coborare dupa o urcare lunga, cand muschii sunt deja anchilozati dupa cateva ore de tras de ei. In departare pe curba de nivel inca se mai vad Gica si Gabi Solomon, dar doar pentru scurta vreme. Reusesc totusi sa intru in ritm, si cobor impreuna cu Salasan Aurel. Mai mult eu in fata, dar de rotim de cateva ori pe parcursul curbei de nivel si pe coborare.

Coborarea spre Inelet a fost absolut superba, mi s-a parut una din cele mai faine coborari dintr-un maraton de pana acum. Lunga, foarte alergabila, prin locuri salbatice, absolut geniala, de-ar avea toate maratoanele coborari de genul asta. Nu zic nu, e faina si coborarea de la Ecomaraton din Poiana Gutanu, dar totusi acolo trebuie sa muncesti mai mult pentru ca nu te ajuta indeajuns panta. In schimb aici totul curge cu atat de multa usurinta. E interesant in acelasi timp si ca toata coborarea am mers in 2, si tot simteam respiratia lui Aurel in spate ori alergam in spatele lui, ajuta destul de mult la pastrarea ritmului.

Pe frumoasa coborare spre Inelet.

Cu Mehedinti-ul in fata.

Ajungem in cele din urma la punctul de alimentare din Inelet, odata cu primii stropi de ploaie ai unei torentiale inevitabile. La fel ca si la celalte puncte de alimentare, zahar si realimentez bidonul pentru a bea apa pe portiunile ce urmeaza in urcare. Toate bune si frumoase pana la 2 minute de punctul de alimentare cand scap pentru a 3-a oara bidonul, bidon ce aterizeaza intr-un mod nefericit si i se sparge capacul. Si cam asta a fost inceputul sfarsitului, sau inceputul zidului ca sa zic asa.

Pentru ca mare parte din ceea ce se intampla in timpul unui concurs tine de psihic, iar mintea poate sa traga corpul atat inainte cat si inapoi. Si psihic, lucurile se schimba radical in timpul unui maraton atunci cand nu te mai uiti in fata dupa cei pe care te straduiesti sa-i ajungi, si incepi sa te uiti in spate dupa cei care te urmaresc pe tine. Si pana in momentul respectiv cam tot maratonul m-am uitat doar in fata, chiar daca cei din fata se distantau sau se apropiau. In schimb de dupa Inelet lucrurile s-au cam rupt pentru mine. Pe de o parte nu bausem apa aproape de loc la Inelet, in speranta ca voi folosi bidonul pe urcari, bidon care acum nu mai era capabil sa tina apa in el. Asa ca dai si goleste bidonul si dai inainte inca 5 kilometri pana la urmatorul punct de alimentare, cu setea destul de acuta. Si incepe si ploaia, initial placuta si racoritoare, pana cand a transformat toate sleaurile si potecile in mici torente pe care se scurgea apa cu duiumul. Imi dau seama ca merg prost, sunt portiuni pe care si rupt de oboseala ar trebui sa pot sa alerg si totusi ma asez in confortul unui mers alert. Si odata cazut in capcana asta e atat de greu sa te redresezi, iar kilometri pana in Dobraia mi s-au parut cei mai lungi kilometri de pana acum dintr-un maraton. Daca exista vre-un zid in timpul unui maraton, probabil pe acolo m-am lovit in plin de el. Pe portiunea respectiva m-au depasit si Daniela Marin, si Aurel, si Dan Stefan impreuna cu Zsolt, care desi nu mergeau nici ei prea bine in comparatie cu ritmul meu erau mult peste.

Oricum a fost tare momentul in care tot asteptandu-ma sa apara cineva din spate am vazut tricoul albastru al Danielei Marin. Ma asteptam sa apara cineva, dar parca nu ma asteptam sa apara o fata, dar ritmul in care mergea era de-a dreptul nebun in momentul respectiv. Bine fata!, ai fost mai buna astazi, si asa s-a evaporat si speranta de a iesi inaintea primei fete..

Frant.

Punctul salvator de alimentare.

Soseste in cele din urma si punctul de alimentare salvator, in care ma opresc si bag cu nemiluita apa, zahar, glucoza si alte cele. Apa e esentiala pentru mine, si probabil in timpul unui maraton cred ca transpir cam 4-5 litri de apa fara probleme, ceva mai mult decat Mike sau decat Dani. Iar daca nu am de unde sa inlocuiesc litri respectivi de apa lucrurile merg rau, spre foarte rau. Merg si pe panta usoara care urca inapoi spre Dobraia, stiu ca de aici e doar coborare si ca o sa ma ajute gravitatie, si ma bucur de ultimii kilometrii ai maratonului. Imi place si coborarea aceasta, un pic mai tehnica si mai aprupta, in care trebuie sa mai si muncesti putin pentru a te infrana si nu poti sa dai drumul complet la picioare.

Trece si fatidicul semn cu kilometrul 44, si vine si linia de sosire, pe care o trec chiar multumit, dupa 5 ore si 17 minute, pe locul 14, pe 7 la categoria mea, si in spatele primei fete, dar chiar multumit de felul in care am mers. Se poate si mult mai bine, cu ceva antrenament si cu ceva kilograme in minus (anul trecut pe vremea asta aveam cam 4-5 kilograme in minus, si chiar se simtea).

La linia de sosire.

Mi-a placut foarte mult cum a fost asezata si linia de sosire, intr-o poienita faina, ferita de trafic. Nota 10 si pentru organizare si pentru lucrurile de la punctele de alimentare, au fost de toate si din belsug. Dupa care obisnuitele schimburi de impresii, discutii, planuri pentru urmatoarele concursuri in timp ce asteptam si incurajam concurentii. Supriza cea mare vine de la mike, care ajunge nesperat de bine (eu eram in drum spre corturi pentru a ma schimba in momentul in care a ajuns, fiind convins ca mai dureaza ceva pana cand vine). A ajuns pe locul 7 la general, si pe locul doi la categoria ei, ai doilea podium, si de data aceasta cu o treapta mai sus. Zambitoare pe podium, mi-a adus aminte de o poza pe care o are de la serbarea din gradinita in timp ce recita o poezie. Aceasi fetita, acelasi zambet, douazeci de ani distanta.

Tot seara dupa ce a ajuns Luci am tot vorbit despre calatoria pe care o facuse in ultimele noua zile. Fascinanta, cred ca e una din cele mai frumoase ture pe care poti sa le faci in alergare in Romania. Ma gandisem si eu la aceasi calatorie anul trecut, doar ca o vad amplasat intr-o saptamana din septembrie, cu vremea stabila si racoroasa, fara zapada, cu iarba uscata in jur si cu cerul albastru de toamana deasupra. Sper sa fac si eu anul aceasta aceasi calatorie, poate cu putine modificari la traseu, poate singur poate cu o trupa mai mare.

Acesta ar fi unul din planurile pentru anul acesta, a mai fost unul care nu prea s-a materializat din cauza de ape prea mici (voiam sa imi construiesc o pluta de pet-uri cu care sa cobor pe nera), si urmeaza unul mai lung si mai serios. Bike, Climb, Bike, respectiv in august vrem sa plecam din Romania pe biciclete pana la poalele Mont Blancului, sa urcam Mont Blanc-ul din partea italiana si sa ne intoarcem inapoi pe biciclete in tara. O luna de zile, 3000 de kilometri, o combinatie intre alpinism si descoperirea Europei pe biciclete. Un test pentru a vedea cat de mult ne-ar place.

Despre restul weekend-ului nu sunt foarte multe de povestit, s-a scurs intre cloaca cu bai termale, escalada duminica cu Nusu, un mic festin pe la parintii mei la Slatina, si lungul drum de intoarcere in Bucuresti.