Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aicicu ceva mai multe informatii utile.

In prima zi dupa in mic maraton de condus, de peste 9 ore ajunge cam prin minune fix in locul in care trebuia, intr-un fund de vale, langa cea mai inalta localitate continuu locuita din Austria, Rofenhofen, la 2040m. Practic aici nu e decat o mica ferma/pensiune si o parcare destul de generoasa pentru oamenii care pleaca in trasee de schi de tura din zona. De aici se poate ajunge in 2-3 ore la 2 cabane, Hochjoch-Hochspitz, si Vernagtthuette, una la 2400m si una la 2770m. Noi avem rezervare la prima din ele, unde planuim sa stam cel putin 2 nopti, astfel incat in momentul in care ne facem bagajele ne trezim cu 2 monstri de rucsaci ce sigur ne vor face coboratul de la cabana un chin. In momentul in care am sunat la cabana tanti nu era sigura daca mai sunt locuri la “Lager” (un fel de prici), astfel incat era posibilitatea sa ajungem in Winterraum (bivuacul de iarna), unde nu stiam sigur daca avem sau nu nevoie de saci de dormit. Astfel incat pe langa mancarea pe 2 zile, rucsacii sunt impovarati si de cei 2 saci de dormit de iarna.

In timp ce ne pregatim pentru traseu, oamenii tot sosesc pe langa noi si se pregatesc si ei de plecarea pentru traseu. Studiem si noi putin echipamentul oamenilor, si vedem cu o oarecare suprindere pe langa absolut normalele tranceiver/sonda/lopata si hamuri/suruburi de gheata/ coarda. Noi totusi speram ca ghetarii pe care vom urca nu mai sunt chiar asa de crevasati in perioada aceasta din an, astfel incat lasam ham-urile si coarda la masina, si pornim la deal cu rucsacii destul de incarcati.

Vremea e surpinzator de buna, in ciuda prognozei care anunta vreme proasta in 3 zile din cele 4 zile din vacanta de pasti. In Germania de Pasti pe langa ziua de luni e libera si Vinerea Mare, astfel incat cu 4 zile de concediu am facut o punte de 10 zile.

Privelistea pe care am vazut-o cand ne-am trezit de dimineata.

Analizand indicatoarele.

Valea si canionul care urca pana la cabana.

Traseul pana la cabana in schimb e destul de expus, mergand pe malul destul de inclinat al unui canion, si pentru ca nu pare sa fi nins de ceva vreme si pentru ca traseului are cateva portini destul de aeriene pentru schiuri petrecem ceva timp dand jos schiuri si punandu-le din nou.

Poteca prin canion.

Ne intersectam si cu un grup din Dresda, care au avut si ei de condus 7 ore in ziua de dinainte. In zile urmatoare aveam sa ne tot intalnim cu ei. Pana la urma, dupa 2 ore de mers pe malul canionului fara a castiga nici un fel de inaltime, vine si ultima urare pana la cabana. Cabana e asezata pe piciorului sudic al unui varf de 3126m, Mittlere Guslarspitze, si se incadreaza destul de bine in peisaj.

Si cabanoiul nostru pentru 3 nopti.

Care in mod uimitor, tine de sectiunea din Brandenburg a clubului alpin german.

De fapt din ce am vazut pana acum, cabanele din zonele inalte din Alpi urmeaza un pattern destul de constant, structura principala e facuta din pietre/ciment, interiorul e tot facut din lemn, iar obloanele ferestrelor sunt toate vopsite in rosu/alb, culorile austriei. Inauntru toate au o sala de mese destul de generoasa, camere de 2-3-4 locuri, incaperile de mai mult de 4 locuri intrand la categoria la categoria prici. In afara de aceasta iarna toata cabanele au si un Skiraum si un Trockenraun, un loc de tinut schiruile si un loc de uscat claparii si pieile. Nu va puteti imagina cum miroase o incapere in in care sunt pusi la uscat 40 de perechi de clapari.

Intram in cabana, tanti ne directioneaza catre camera in care avem locuri, care arata chiar fain, ne lasam mare parte din bagaje si cu minimul necesar plecam spre Guslarspitze. De fapt initial ideea nu era sa mergem spre Guslarspitze, ci sa urcam mai sus de cabana pentru a face cateva viraje. Pe ultima portiune a urcarii la cabana vremea se stricase iremediabil, intrand in tiparul prevazut de oamenii de la vreme.

Totusi urcam pe un fel de semi-viscol, cu mici momente de inseninare care ne lasa sa ghicim dimensiunea muntilor din jur. Cu simtul de orientare deja consacrat si cu ajutorul unor urme ce se mai vedeau din loc in loc navigam printre zone mai stancoase si ajungem dupa 2 ore si ceva pe varf, pe Mittlereguslarspitze, primul varf al concediului, la 3126m. Trebuie spus ca pentru plamanii nostri obisnuiti cu aerul destul de concentrat din Berlin, ultimele 200m de metri au curs destul de greu. Cel mai probabil de vina e si lipsa de antranament la schi de tura din ultimele luni.

Locul de joaca din spatele cabanei.

Zapada mare domne.

Vant, jocuri de lumini, si navigarea traseului.

Si crucea cu floare de colt de pe varf, alt laitmotiv des intalnit pe varfurile din zona.

Si mai de aproape cu oamenii de piatra, cu sunt denumite momaiile in germana.

Pe varf in schimb nu avem parte de nici un moment de inseninare, astfel incat trecem cu schiurile in modul de coborare, si pe cea mai proasta zapada pe care am prins-o pana acum, o combinatia de crusta cu portiuni foarte inghetate navigam drumul inapoi pana la cabana. Cred ca a fost una din putinele ture in care partea de urcare a fost mai placuta decat coborare. Am schiat printr-un crepuscul incetosat, in care nu mai iti dadeai seama care e susul si care e jos-ul, asta pe langa zapada care dupa cum ziceam era una din cele mai proaste din ce am intalnit pana acum.

Intr-un fel tinand cont de zapada din seara aceasta imi pare bine ca se strica vremea si ca urmeaza sa se puna ceva zpada proaspata, pe de alta parte urmatoarele 2 zile nu par prea stralucite tocmai din aceasta prespectiva

La cabana ne dam seama cam care mersul lucrurilor, majoritatea oamenilor sunt veniti fara rucsaci grei si mananca la cabana, unde preturile sunt chiar decente. Ca o paranteza, cazarea la cabane variaza intre 10e si 15e pentru membrii unui club alpin, si intre 20e si 30e pentru non-membri. Un fel de mancare costa intre 7e si 12e, portiile fiind generoase, micul dejun care e de tip bufet e intre 9 si 11 euro, demipensiunea fiind putin sub 30e, iar cazare + demipensiune pe undeva pe la 40e. Cam acesta era si sistemul pe care mergeau cei mai multi, avand avantajul ca ai un bagaj foarte mic dupa tine, si poti sa mergi de la cabana la cabana. Cu conditia sa iti faci rezervare cu muult timp inainte. Oricum privind lucrurile de la distanta, un pachet de genul acesta (cazare + demipensiune sunt oricum mai ieftine decat ski-pass-ul pe o zi intr-o statiune medie din Alpi. Si era sa uit Berea / Cola / Sprite sunt 4 euro, un pret pe care am ajuns sa-l consideram destul de cinstit dupa o tura de o zi intreaga in care ajungi extrem de deshidratat inapoi la cabana.

Tot ca o paranteza, stingerea se da la 22, toata lumea incepe sa sa fojgaia dimineata pe la 6 si la 8 cabana e deja goala.

A doua zi ne trezim odata cu primele raze de lumina, si dupa ce aruncam o privire pe fereastra descoperim ca vremea nu e chiar asa de rea precum ne asteptam. Totusi dupa ce vorbim cu oamenii din cabana aflam ca o sa se strice pe parcursul zilei, astfel dupa un mic dejun frugal si dupa o echipare rapida plecam spre Weisskogel, un varf de 3700m, al doilea ca inaltime din masiv. Nu avem sperante prea mari sa ajungem pana pe varf, ideea fiind mai mult sa facem totusi ceva miscare si astazi.

Tura incepe cu o coborare pe aceasi zapada inghetata de aseara, dupa care incepem sa inaintam pe o vale lunga si fotogenica, ce aduce putin cu Valea Vistei la o scara mult exagerata. Din pacate pe masura ce inaintam nori si ninsoarea isi fac aparitia, astfel incat pozele in general nu arata ceva decat o mare de alb, cu ceva siluete pe ici pe colo.

De dimineata, pe valea generoasa si larga.

Si vremea se strica, soarele si contrastul dispare.

Tot urcand pe vale ne intalnim cu acelasi grup din Dresda, planul lor fiind cam acelasi ca si al nostru, respectiv un pic de miscare intr-o zi cu vreme urata. Trecem pe langa o statie meteorologica automata, si din cauza cetii, a ninsorii si a luminii difuze ajungem la un moment sa mergem oarecum ca si chiorii in directia in care urca valea. In locuri in care nu erau nici un fel de stanci pe margini, era extrem de greu sa-ti dai seama care e susul si care e jos-ul care e unghiul cu care urci, sau directia in care trebuie sa o iei.

Ne schimbam la deschis urme cu oamenii din Dresda, care totusi au mai facut tura si stiu cu o oarecare aproximatia felul in care merge traseul. Intre timp ajungem in jur de 3000m in zona de ghetar, si ne croim drum pe marginea unor crevase ce erau inca vizibile, pana la o alta zona mai plata de unde doar eu si Mike mergem mai departe. Ajungem in cele din urma pe la 3300m in fata unui varf ce aveam sa descoperim mai tarziu ca nu e Weisskogel-ul, ci doar un varf secundar, dar aici hotaram si noi sa ne intoarcem. Chiar nu se mai vedea nimic, si nu avea nici un sens-ul mersul mai departe printr-un white-out aproape complet.

Vreme de iarna.

Coborarea curge mai ok decat cu o zi inainte, cu zapada buna pe ghetar dar cu aceleasi probleme de dezorientare datorate white-out-ului. Totusi urmele de la urcare, si urmele celuilat grup ne mai ajuta sa ghicim panta si viteza cu care ne miscam. Pe masura ce coboram temperatura creste, iar ninsoarea devine din ce in ce mai uda. Ziua se incheie urcarea inapoi la cabana, pe o varianta mai directa decat ne-am fi dorit, dupa care cu Cola, Bere si supa pentru hidratare la cabana. In total 1300m diferenta de nivel, deschis urme, s destul de putina coborare cu adevarat placuta. tColegii nostrii de prici ajung tarziu pe la 9, dupa o mica aventura epica pe un alt varf din zona, cu coborarea pe ghetar pe intuneric prin white-out.

Tot ca o paranteza, in fiecare cabana exista un registru in care lumea se trece in momentul in care pleaca in tura. Ideea e ca macar daca nu apari seara sa stie pe unde sa te caute.

Duminca din nou trezirea cu primele raze de lumina, care de data aceasta apar mai tarziu dupa ceas, astazi fiind ziua in care se face trecerea la ora de vara. Din pacate stiam prognoza, complet dezastruoasa pentru ziua de Duminica, astfel incat nu avem prea mari sperante pentru ziua de astazi. Barometrul nostru respectiv fereastra pe care ne uitam afara pentru a vedea daca se vede versantul de vizavi, sau macar la 10m de cabana confirma prognoza, astfel incat stam si o lalaim pana pe la 11, cand ma hotarasc in cele din urma sa ies si sa fac ceva miscare si pe ziua de azi. Mike se hotaraste sa ramana la cabana, sa faca o zi de cabana (dupa traducerea cuvant cu cuvant din germana).

Cam toti cei care au luat aceasi hotarare sunt plecati de mult de la cabana, astfel incat am parte de urme relativ proaspete catre un varf de 2800m situat in zona. Peste noapte s-au pus cam 20-30 de centimetri de zapada, incat schiatul la vale e mult mai placut decat zilele anterioare, chiar daca in anumite momente rascai zapada inghetata de dedesupt.

Scurte momente de bucatele de senin.

Si din nou reintalnirea cu grupul din Dresda.

Fac o plimbare pe o alta vale lunga din zona, catre ghetarul care urca catre Fineleisspitze, in locul in care a fost gasit Oetzi, omul zapezilor, in speranta de a urca pana cand am urme. Urmele in schimb cotesc la un moment dat catre o directie nepotrivita, asftfel incat ajutat profitand de cateva scurte momente in care ceata s-a ridicat iau un azimut si incep sa urc pe ghetar, unde dau de alte urme de coborare care din pacate veneau din directia nepotrivita. Ma mai invart un pic, din nou se intuneca atmosfera si revine white-out-ul si pana la urma renunta si pornesc inapoi spre cabana, bucurandu-ma de ultima coborare de 200-300m de dinainte de cabana printr-un pulver neatins destul de adanc. Alterneaza momentele in care schiind la vale mi-as dori un schi mai lat cu momentele in care la deal mi-as dori un schi mai usor.

Odata ajuns inapoi la cabana, vad ca si altii au mai facut ceva miscare din zona astfel incat ma hotarasc sa mai urc inca odata spre Mitlereguslarspitze, pe urme vizibile pe alocuri sau partial acoperite de vant in alte locuri. Pe masura ce urc zapada devine din ce in ce mai mare si mai buna pentru coborare, se vad si urmele celor care coborasera cu putin timp inainte, se mai insenineaza putin si vremea si odata cu acestea creste si moralul. Pana la urma urc pana aproape de 2900m, unde amenintat de un nou white-out si de apropierea serii ma hotarasc sa ii dau la vale spre cabane, printr-un pulver proaspat, uscat, neatins si foarte placut de schiat. In total 1400m diferenta de nivel, cam 1000m de coborat prin pulver, pana la urma nu a fost chiar asa de rau pentru o zi cu prognoza dezastruoasa.

Iuhu, zapada buna si putin contrast.

Mike in pufosenii, la priciurile faine ale cabanei.

Seara facem o supa, si afland prognoza pentru zilele urmatoare ne hotaram sa schimbam cabana cu alta din zona, de unde vrem sa incercam sa urcam pe alte varfuri din zona, dar despre acestea ceva mai incolo.