Hornul Coamei la sfarsit de iarna

De fiecare data cand fac bagajele de munte si aud clinchetul carabinierelor in vreme ce sortez echipamentul de catarat am un sentiment ciudat de nostalgie amestecat cu atasament fata de echipament. Si sentimentul e cu atat mai puternic cu cat trece mai mult timp intre turele de catarat. Vechi, zgariate, colorate, desperecheata si amestecate, carabinierele si echipamentul pe care il am acum e strans in mai multi ani si arata deloc profi dar toate lucrurile de acolo imi sunt dragi si poate datorita aventurilor prin care am trecut pana acum. Si fiind luat treptat e normal sa fie atat de diversificat, la un moment dat chiar imi facusem un obicei de a lua in loc de suveniruri carabiniere in momentul in care vizitam un oras. Iar clinchetul e unul ce nu poate fi confundat de orice s-a catarat la un moment dat, si uneori imi aduce aminte de rasul si veselia unor vechi prieteni.

Pe masura ce se apropie data plecarii timpul pare sa se contracte continuu astfel incat am ajuns sa plecam pentru o singura zi la munte weekend-ul trecut. De fapt o noapte si o zi, pentru ca plecand putin mai devreme din Bucuresti am ales sa urcam de seara pana la Costila pentur a avea mai mult timp pentur ziua de Duminica.

De data aceasta suntem doar doi, eu si Mihaela, intr-o tura mai romantica intr-un Bucegi ce pare destul de pustiu. Foarte multi prieteni sunt plecati in Crai la discutia cu administratia parcului si desi mi s-ar fi parut interesant sa aud discutia imi dau seama ca sunt persoane mult mai in tema cu legislatia care sunt deja acolo. In Busteni e cald si zapada de saptamana trecuta se topeste vazand cu ochii. La ora 8 seara cand am plecat in traseu erau cateva grade cu plus si zapada avea o consistenta numai buna pentru a fraanta chinuitor urmele de pe poteca.

Cu bagaje mari urcam fara prea mult spor, in schimb atunci cand ajungem la refugiu il gasim gol astfel incat ne bucuram de singuratate si ca nu trezim pe nimeni la ora tarzie la care am ajuns. Dupa o masa frugala si o noapte calduroasa ne trezim la fix pentru a admira un rasarit superb din gura refugiului. Desi nu am petrecut foarte mult timp si foarte mult la refugiu imi e drag, si la fel ca si echipamentul sunt atat de multe amintiri si ture ce sunt legate de el. Si e asezat absolut genial pentru a privi rasaritul.

Acum daca ar fi sa fac o radiografie extrem de scurta a turei de Duminica din punct de vedere al zapezii treaba ar arata cam asa, Costila putin fleoscaita, Galbinele buna si destul de tare, Hornul Coamei rece, moale si nu foarte multa, Scorusi bocna. Singura data am mai fost pe Hornul Coamei in 2008, intr-o iarna cand la inceput de ianuarie era mult mai multa zapada decat acum. Acum au fost si momente de catarat pe stanca cu coltari si pioleti, scurte ce e drept si intrerupte de lungi pante de zapada inclinata.

Chiar daca mie mi-a placut foarte mult pentru Mihaela a fost o reintroducere poate putin cam brusca in vaile abrupte de iarna dupa cateva ierni in care inteletnicirea principala a fost schiul de tura. Si atunci cand nu ai incredere in varful coltarilor care zgarie stanca, sau in zapada bocna in care par sa stea foarte putin infipti totul incepe sa para mult mai greu si mai periculos. Dar increderea nu poate sa vina decat mergand prin astfel de locuri. Chiar si cu incredere de la zapada ciudata tura s-a lasat si in cazul meu cu putina febra musculara…