Nu imi dau seama cum sunt vazute/ citite/ interpretate jurnalele mele. Daca sunt suficient de realiste sau romantate. Nu ar trebui sa fie doar lapte si miere, pentru ca le scriu la cald, in fiecare seara, deci nu e timp sa se stearga off-urile.

Ei bine, asta a fost una din zilele alea nasoale. Si nici macar nu stiu/ stim de ce, caci nu a avut un motiv evident. Mai degraba un cumul de mici nemultumiri, care s-au adaugat unele peste altele.

Aseara am hotarat sa nu ne mai prelungim sederea in Huaraz si sa o luam din loc. Cazarea a fost ok, orasul mare si turistic oferea suficiente experiente europene, insa cum rezolvasem deja tot ce era pe lista, ne-am dat seama ca daca am ramane nu am face decat sa frecam telefonul. Asa ca am luat-o din nou din loc, spre ghetarul Pastouri, ce marcheaza cumva limita sudica a Cordilierei Blanca. Conform unui ranger al parcului, citat de wikipedia, Pastoruri nu mai este propriu-zis un ghetar, pentru ca el nu mai depune masa/ gheata noua nici macar iarna (pentru a o pierde prin topire vara), ci pur si simplu se topeste in mod constant (si accelerat). Aici https://www.researchgate.net/figure/Pastoruri-Glacier-fragmenting-in-two-distinct-sections-in-2007-Images-obtained-from-the_fig1_322070822 puteti vedea niste comparatii elocvente.

Ruta spre ghetar urmeaza initial, in urcare, drumul national de pe valea pe care se gaseste si orasul Huaraz, urmand sa se bifurce spre est dupa aproximativ 45 de kilometri, parasind asfaltul.

Doar ca azi a venit ziua scadentei la vant si am platit pentru toate zilele fara vant ori cu vant din spate, caci tot asfaltul ne-am luptat cu un uragan de proportii ecuadoriene.

Oprim sa mancam de pranz, dar la mine nici mancarea nu vrea sa intre cum trebuie, digestia pare sa dea din nou rateuri.

Nici drumul secundar pe care intram nu ajuta, deoarece, ca toate drumurile secundare turistice, este extrem de rupte, din cauza traficului intens, compus in proportie de 50% din autocare, ce reusesc performanta sa onduleze pietrisul, ori sa il roada dand la iveala pietrele mari, ori sa macine pietrisul transformandu-l in nisip. Toate astea se intampla si datorita stilului peruan de a face lucrurile pe jumatate, caci pietrisul pus nou nu este tasat/ presat inainte de a se da din nou drumul traficului.

Nici peisajul nu ajuta, fiind compus din culmi rotunjite, cu iarba galbena si uscata, culmi ce se repeta cat vezi cu ochii. E una din zilele alea in care faptul ca sunt pe drum nu imi aduce nicio bucurie, in care nu am ochi sa vad locurile din jurul meu si nicio experienta nu ma misca. E una din zilele acelea in care as da orice sa fiu acasa, in rutina din Brasov, alaturi de prieteni.

De regula pentru a iesi din starea asta e nevoie de ceva, de un declic si acesta vine astazi odata cu apusul, cand dealurile galbene fac loc muntilor inalti, cand soarele nu mai arde ci mangaie, cand lumina iti schimba starea de spirit si iarba nu mai e galbena, ci aurie, cand ochii vad pe cer luna plina si mintea isi imagineaza cortul mangaiat in reflectiile ei. Ar iesi o noapte chiar linistita, daca nu s-ar fi (re)pornit vantul ce ne-a stricat tot zenul.