In Dolomiti la schi de tura, pe langa cele trei cime din Lavaredo.

Au trecut ani buni de cand am ajuns in Dolomiti, acum 5 ani, intr-un concediu in care am incercat sa absorbim cat mai mult din munti ce ne lipseau in timpul sederii in Berlin. Iar daca pana acum am vazut turnurile de calcar ale Dolomitilor atat din inaltimile traseelor de catarat cat si alergand pe poteci sau din saua bicicletelor a ramas intotdeauna o curiozitate legata de cum arata locurile si in mijlocul iernii.

Ocazia a venit fix la trecerea dintre ani, dupa un decembrie in care zeii zapezilor s-au aratat generosi cu Alpii (zeii ce au continuat sa fie in mod egal de generosi si in ianuarie si in februarie). Iar cum singura cazare libera gasita pentru noaptea de revelion a fost intr-un hostel cu o oarecare tenta interbelica din Mauthausen, un mic orasel austriac de la granita cu Italia am zis ca ar fi pacat sa ratam ocazia, astfel incat dimineata zilei de 31 ne gaseste in masina, cu 100 de kilometri de condus in fata pana in Sexten, locul de plecare pentru traseul planuit pentru ziua de azi.

Mi se pare extrem de interesant cat de mult se schimba atmosfera odata cu trecerea granitei, mai ales caci ajungem in zona in ora de agitatie maxima, cu putin inainte de a porni statiunile pe cablu astfel incat dam de combinatia clasica de haos cu fashion care ii caracterizeaza pe italieni si in care ne simtim cumva mai ca acasa decat in mult prea organizata Austrie. Zapada proaspata imbraca atat copacii si turnurile imense de stanca in haine complete de iarna, iar atunci cand ajungem in parcarea in care vrem sa lasam masina descoperim din fericire ca nu suntem singurii cu planuri de ski de tura pentru ziua asta. Vremea e perfecta, prin vale e extrem de multa zapada proaspata iar site-ul pe care il folosim pentru idei de ture in momentul in care ajungem in locuri noi si necunoscute probabil e folosit de destul de multa lume.

Mi se pare extrem de interesant experienta de a descoperi pentru prima data locuri, atunci cand ai cu din doar in track si o harta cu cateva curbe de nivel si incerci sa-ti dai seama pe unde sunt variantele de acasa, incerci sa-ti dai seama de cum ar fi zapada pe variantele de coborare si care ar fi cea mai buna alternativa pentru ziua de azi. Iar daca Rudi si Corina au planuri ceva mai belicoase pentru un traseu cu multa diferenta de nivel si cu culoare abrupte noi alegem o varianta mai simpla dar sper si eu mai spectaculoasa, un urcus pana pe un varf intermediar de 2700 de metri ce se gaseste peste drum de cele trei Cime din Lavaredo.

Si chiar daca sunt multe zone din Dolomiti care arata incredibil de spectaculos imaginea peretilor verticali inalti de peste 1000 de metri din cele 3 turnuri de stanca de care sunt legate atat de multe episoade din istoria alpinismului e cel putin iconica. La impresie contribuie si efectul wow caci cimele ne apar in fata doar atunci cand ajungem pe varf, cu doua ore inainte de apus, zarind aproape toata intinderea de creste crenelate si de masive stancoase ale Dolomitilor. Ar fi frumos sa stai sa zabovesti in liniste aici o ora, vantu nu bate deloc, doar soarele incepe sa fie acoperit de un nou front ce avanseaa dinspre vest. Pana la urma de o paua generoasa de facut poze ne urnim in cele din urma la vale, schiind prin zapada cat se paote de diversa, cand cu bucati bune de pulver, cand cu crusta numai buna de rupt genunchii. Iar odata ce ajungem inapoi in parcare si ii asteptam pe Rudi si Corina sa se intoarca din mica lor aventura de pe ziua de azi crestele si turnurile de piatra se aprind din nou in lumina apusului, sunt curios cum s-ar fi vazut totul de pe varf, dar e prea tarziu si trebuie sa ma multumesc cu un cadru surpins e la poalele muntilor.

Privind in spate la ziua perfecta ce tocmai s-a scurs stau sa ma gandesc ca dintre toti Alpii Dolomitii cred ca ar fi unul din locurile in care chiar mi-ar face placere sa traiesc cativa ani de zile. Cred ca e greu sa-ti imaginezi un loc de joaca mai potrivit si mai spectaculos pentru aproape orice fel de activitate, salbatic, extrem de frumos dar in acelasi timp uman. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar arata aventurile din timpul saptamanii in Dolomiti. Cine stie, poate intr-o zi…