“Narmalna” e un cuvant rusesc pe care il auzi de o multime de ori prin stan-uri, mai ales atunci cand incerci sa afli cum e drumul in continuare. Si chiar daca suna foarte asemanator cu “normal” pentru rusi narmalna e ceva peste mediu, cel putin atunci cand nu e vorba de drumuri. Cand e vorba de drumuri, mai ales in Tadjikistan tara cu poate cele mai proaste drumuri din Asia Centrala, “narmalna” poate sa insemne orice intre asfalt perfect si un drum in care ti se pare ca bicicleta mai are putin si se dezintegreaza.

Si desi sunt constient ca pe urmatorii 100 de kilometri drumul va fi cat se poate de rupt, totusi atunci cand aud cate un “narmalna” de la un localnic nu pot sa nu sper ca dupa urmatoarea curba o sa dau de un bucata de drum care sa ma lase sa depasesc viteza de croaziera de 6-7 kilometri. Si totusi dupa fiecare curba descopar deziluzionat ca drumul e la fel ca pana acum, acelasi drum prafuit si plin de pietre mai mari sau mai mici pe care trebuie sa fii tot timpul atent pentru a alege trasa ideala si pentru a-ti tine echilibrul. Poate cel mai dificil e din punct de vedere psihic ca trebuie sa fiu tot timpul concentrat si atent.

Totusi partea buna e ca nu e nici un fel de graba si tinand cont ca nu stiu cand o sa mai ajung pe aici sunt destul de hotarat sa nu ma grabesc prea tare. Nu de alta, dar de-a lungul vaii sunt destul de multe locuri care arata extrem de spectaculos si in care e fain sa petreci mai multa vreme. In plus localnicii sunt incredibil de primitori, iar invitatiile la ceai sunt la ordinea zilei si uneori cu greu reusesc sa le explic ca prefer sa pedalez acum in racoarea diminetii pentru a putea sa iau mai tarziu o pauza la umbra, ferit de caldura din mijlocul zilei.

Singura problema e ca satele peste care dau nu au mai fost aprovizionate de ceva vreme si toata lumea asteapta redeschiderea drumului peste doua zile, iar asta inseamna ca sunt mici sanse sa gasesc dulciuri in urmatoarele doua zile, iar gandul ca o sa pedalez cu paine, unt, ceai si zahar nu e deloc roz.

E aproape jumatatea lui august si e timpul secerisului iar prin toate satele prin care trec femeile strang graul in snopuri, il aseaza la uscat si de fiecare data mi se pare fascinat sa vad cat de mica e parcela de pe care traieste fiecare familie. In Tadjikistan viata e legata de apa, lucru cu atat mai adevarat atunci cand e vorba de satele imprastiate pe vaile din Pamir. Fiecare sat e legat de un parau, si mai departe de un ghetar si de un munte, iar apa respectiva e folosita pentru a grea o mica oaza verde in mijocul a ceea ce ar fi in mod normal un desert pietros.

Ziua de pedalat se scurge fara prea multe evenimente, dar cu kilometri putini pana in Savdon unde zaresc pentru prima data silueta impresionanta a varfului Lapnazar de aproape 6000 de metri. Varful arata absolut impresionant si primul gand care imi vine in minte e daca a fost sau nu urcat. La cum arata si la cat de abrupta e partea vizibila intrebarea e chiar buna. Partea proasta e in schimb ca drumul a parasit de multa vreme firul vaii si incepe sa urce si sa cobore pe versantul din dreapta pe o serie de pante destul de criminale, iar eu sunt ramas fara dulciuri si aproape fara apa. Mai am doar o conserva de lapte condensat pe care o pastrez pentru situatii de urgenta, asa ca ma lupt cu pantele redutabile cu glicemia scazuta. Dupa vant, probabil unul din cele mai neplacute senzatii e sa se termine bateriile. Mai neplacut e doar sa se termine bateriile si sa nu ai nimic dulce ramas in traista pentru a ridica putin glicemia, iar in cazul mei painea, ceaiul si caisele de la pauza de la pranz au fost arse de mult si nu prea am ce sa fac.

O ultima urcare abpruta si vine o coborare lunga spre Nisur, satul in care de voie de nevoie trebuie sa trag in seara asta, chiar daca e nevoie de un mic ocol pentru a ajunge acolo. In schimb, odata ajuns aici dau peste cea mai primitoare gazda de pana acum, invatatorul satului la care raman pana la urma in seara asta. Omul vorbeste rusa mult mai bine ca mine si totusi reusesc sa transmit mai departe cateva idei cu putinele cuvinte pe care le stiu. Omul a luptat in timpul razboiul rus-afghan in armata rusa si de atunci a ramas cu un picior partial afectat de un glont ratacit, iar acum preda in scoala din sat. Mi se pare incredibil cat de mult accent pun pamirii, cum se mai numesc locuitorii din Badakhstan, pe educatie si poate cel mai bun indicator e ca si in cele mai izolate sate oamenii vorbesc destul de bine rusa. Iar sansele sunt ca daca dai peste cineva care a facut facultatea in Khorog sau in Dushanbe sa vorbeasca o engleza suprinzator de curata, asta pe langa farsi care e extrem de usor de invatat pentru ei.

Seara trece cu incercari de conversatii care de care mai felurite si cu mancare mai mult sau mai putin bogata in calorii, dupa care noaptea o petrec afara cu varful de 6000 de metri stand de veghe deasupra. Intre timp am aflat ca a fost si urcat, de o echipa de elvetieni in urma cu 5 ani care petrecut mai bine de o luna si jumatate incercand sa gaseasca o cale de a ajunge pe varf.

Una din casele tipice din Pamir, la poalele uriasilor de mii de metri.

Izolat.

Poduri neasteptat de zdravene peste Bartang.

Atentie alunecari de teren!

Pauza de pranz, la ceai cu localnicii din Rushorv.

Vremea secerisului.

Pe malul involburat al Bartangului.

Intrebandu-ma de unde a aparut varful de 6000 de metri din fata.

Savdon, o mica oaza de verdeata intr-un adevarat desert.