Orice s-ar zice, primul contact cu India socheaza putin, mai ales atunci cand te teleportezi in interval de cateva ore din Europa pana in mijlocul New Dehli-ului. Fix la asta ma gandesc in vreme ce autobuzul de noapte ce ne duce spre Kashmiri] Gate traverseaza centrul orasului cuprins de intunericul noptii. E ora 3 dimineata si prin geamurile ferestrelor murdare se deruleaza scenele unui oras ce nu pare sa aiba timp de odihna.

La inceput autostrazile late si cu multe benzi din jurul aeroportului, dupa care stradute din ce mai inguste se strecoara prin mahalele unui oras in care traiesc inghesuite 25 de milioane de suflete. Urmeaza piete de legume unde oamenii isi fac cumparaturile, urmate de gunoaie si vaci, un targ de capre in care mici indieni incercau sa descarce camioane cu patrupede venite din afara orasului, urmate de o autogara destul de plina de viata. Aici la 5 dimineata gasim nesperat de repede un autobuz care sa ne duca spre Chandigarh, un “mic” oras de 1 milion de locuitori de la poalele muntilor, unde speram sa gasim cele doua biciclete pe care vrem sa pedalam pana in Ladakh.

Bicicletele

Magazinul de biciclete s-a lasat suprinzator de usor de gasit in Chandigarh. Problema in schimb e ca plansa din care poti alege e destul de mica, asa ca trebuie sa ne multumim cu singurele doua biciclete care sunt pe stoc si care se incadreaza in buget si in cerinte, doua firefox target cu o configuratie entry level dar cu componente care inspira totusi ceva incredere: schimbatoare Shimano acera / altus, jenti duble si pinioane suficient de mari pentru urcarile ce urmeaza. Practic sunt cam ca orice bicicleta entry-level pe care ai lua-o pe oriunde in lume. Si pretul e tot pe acolo pe undeva, 275 de euro pentru o bicicleta noua indiana ce speram sa reziste cu bine pe drumurile himalayene vreme de o luna.

Cei 3 indieni mici de la magazin ne ajuta sa montam bicicletele proaspat scoase din cutie, sa montam portbagajul, cauciucurile si pedalele aduse de acasa, asa ca dupa cateva ore de surubarit reusim sa incalecam in cele urma in saua bicicletelor, nu fara o urma de indoiala legata de ce avem sub noi. Cu noile achizitii avem in momentul de fata 8 biciclete, si daca stau bine sa ma gandesc e prima data cand cumparam o bicicleta noua. Si chiar cu micile reglaje la care tot o sa trebuiasca sa surubarim in zilele ce urmeaza bicicletele chiar se simt ca doua biciclete noi.

Traficul, caldura, umezeala si fuga catre munte

Primii kilometrii pe care ii facem pe bicicleta prin Chandigahr sunt cel putin interesanti, cel putin pana cand ne obisnuim cu mersul pe partea stanga a drumului, cu claxoanele si cu haosul din trafic. Probabil cel mai complicat e sa te obisnuiesti sa te uiti in spate peste umarul drept, urmata de etapa de a invata sa citesti cum functioneaza traficul si in care capeti in final incredere. Seamana intr-un fel cu schiul, pentru ca si in traficul din India trebuie sa ai incredere ca nu o sa fii lovit din spate de o risca vitezomana sau de un camion cu Vishnu in frunte.

Noroc ca nu e mult de mers pana in zona in care noi ar trebui se ne cautam tentativa de hotel. Singura problema e ca zona arata mai dubios decat cea mai dubioasa mahala din Bucuresti-ul de dupa revolutie, iar “hotelul” unde speram sa gasim camere nu are un loc in care sa lasam bicicletele, asa ca in timp ce noaptea se asterne din nou cu pasi repezi, noi ne invartim pe stradutele neluminate ale mahalelei incercand sa gasim o camera cat de cat acceptabila. Mai simplu de zis decat de facut, asa ca atunci cand gasim in cele din urma un loc in care ne primeste cu tot cu biciclete rasuflam usurati, caram bicicletele sus, ne inchidem in camera fara aer conditionat si fereastra la strada, dar cu ventilator in loc de lustra si intram direct la dus pentru a scapa de transpiratia ultimei zile.

Dimineata zilei urmatoare ne gaseste pedaland printr-o caldura inabusitoare spre munte, cu apele curgand de pe noi si cu speranta ca la fiecare metru lucrurile o sa devina mai racoroase. Dar pana la iarna pe care suntem pregatiti sa o infruntam la inaltimile de peste 4000 de metri mai e cale lunga si pana atunci avem de luptat cu dealurile himalayene si cu drumuri ce par se mearga la nesfarsit pe coasta versantilor impaduriti. Primul oras mai mare intalnit in cale e Shimla, fosta resedinta de vara a Indiei, loc din care in urma cu un secol era carmuita o cincime din populatia globului.

Oamenii, diferentele culturale si templele

Problema cea mai mare cu teleportatul in India, mai ales atunci cand vii in Romania, e cu toate semnalele de alarma pe care ti le ridica subconstientul atunci cand esti in locuri care arata dubios, eventul inconjurat de foarte multi indieni. Si dureaza ceva pana cand reusesti sa reduci toate semnalele astea de alarma la un nivel care sa se potriveasca cu situatia. Privind in spate India noua chiar ni s-a parut foarte sigura, lumea nu trage de tine si nu incearca sa te jegmaneasca ca pe un turist, cum se intampla in alte parti, si in general localnicii par pe treaba lor. In majoritatea cazurilor interesul lor se rezuma la intrebarea “You from?” “Country?” dupa care pleaca mai departe. Lipsesc bombardamentul de intrebari si de curiozitate sau invitatiile la ceai din Asia Centrala. Tu cu calatoria ta pe bicicleta, ei cu viata lor zilnica, asta chiar si in cazul in care oamenii vorbesc ok engleza, lucru ce e drept, nu se intampla prea des.

Amalgamul de temple, zei si religii e in schimb extrem de amuzant. Acum vezi o biserica in Shimla, ridici ochii putin mai sus si vezi statuia lui Hanuman, zeul maimuta, mai mergi un pic si-l vezi pe Visnu la colt de drum si tot asa, cu o mie de zei cu o mie de aspecte si o mie de temple si extrem de multe simboluri ce nu sunt usor de citit pentru ochiul occidental. Cred ca nu e treaba usoara sa-i tii minte pe toti.

Locurile de cort, mancarea si drumul

Dupa primele doua zile de pedalat devine clar ca sa gasesti un loc de cort in aglomeratia indiana nu e treaba usoara. Orice loc propice care sa fie cat de cat apropiat de drum e fie deja ocupat de indieni, fie e extrem de mizerabil, asa ca in seara celei de-a doua zile de pedalat, cand ochiul format ocheste o muchie stancoasa nu ezitam sa facem carry-bike pret de 15 minute pana la unul din cele mai faine locuri de cort din timpul calatoriei, o platforma suspendata printre pini batrani numai buna de pus cortul. Zilele urmatoare suntem mai putin norocosi si avem parte si de un loc de cort postindustrial cu un cap de pod dezafectat, urmat de unul intr-o fosta cariera.

Cu mancarea lucrurile stau si gri si roz. Gri pentru Mihaela care nu se impaca de nici o culoare cu mancarea picanta si care ajunge sa manance aproape la fiecare masa cantitati mari de orez pregatit in diverse feluri cu foarte putin “fel principal”. Roz pentru mine deoarece daca tolerezi cat de cat ok chili-ul, mancarea cumparata la “dhaba-urile” de pe marginea drumului e chiar gustoasa. Asta mai ales la inceput cand totul e nou si cand incerci si din una si din alta. In rest multi biscuiti, pepsi, alune si alte lucruri nesanatoase numai bune pentru a da energie unor ciclisti infometati.

Drumul in schimb e chiar spectaculos si variat, e incredibil cat de mult se schimba peisajul de la vale la vale in functie de cantitatea de precipitatii, astfel incat in interval de cativa zeci de kilometri treci de la jungla cu maimute, la dealuri aride sau la paduri de pini ce te fac sa crezi ca esti undeva in Romania. Zilele trec, kilometrii se scurg cu spor, noi ajungem sa ne simtim mai in largul nostru in India si incet, incet intram mai adanc in munte, pana cand din Kalpa zarim pentru prima data primul varf de peste 6000 de metri, Kinner Kailash.