Care sunt sansele ca 6 romani, plecati in momente diferite si cu 3 mijloace de transport diferite sa se intalneasca intr-un pas de 4200 de metri din Tadjikistan? Aparent nu foarte mici. Si cum poti sarbatori momentul? Binenteles cu slanina si cu o gura de tuica, amandoua cu mii de kilometri in spate. Iar atunci cand pedalezi si vezi cum in fata se profileaza silueta inconfundabila a unui Logan ai un moment in care nu stii exact cum sa reactionezi pentru a opri mai repede masina din fata.

Asa am aflat ca un Logan rezista fara nici un fel de probleme pe drumurile din Pamir si i-am intalnit pe baietii de la masters of adventure plecati spre Mongolia, dupa care dupa mai putin de 5 minute din aceasi directie apare un jeep cu numar de Sibiu al baietilor care au fost in mijlocul iernii pana in Siberia in iarna ce tocmai a trecut. Lumea e mica si sincer nu ma asteptam sa vorbesc romana inainte de a ajunge inapoi in tara, dar iata ca s-a intamplat.

De fapt daca stau sa ma gandesc toata ziua de azi a fost plina de intalniri cu oameni care coboara din Pamir. Cu o jumatate de ora inainte am primit o cola de jumatate de la o tanti elvetiana trecuta de 60 de ani ce insotea un grup de motociclisti pe motoare kyrgyze ce pareaU sa se dezintegreze la fiecare curba, iar cu putin inainte de asta, la granita am intalnit 3 ciclisti ce tocmai isi incheiau socotelile cu Tadjikistanul. Si totusi chiar daca e plin sezon majoritatea ciclistilor vin dinspre vest, iar sansele sa ma potrivesc cu cineva sunt mici, mai ales tinand cont de planurile pentru urmatoarea saptamana.

Planul e ca pana seara sa ajung in Karakol, micul satuc asezat la marginea celui mai mare lac din Pamir, iar de acolo in functie de ceea ce zic localniciI sa incerc sa traversez Pamirul pe Valea Bartang, cea mai scurta dar si probabil cea mai dificila cale de a traversa Pamirul pe bicicleta. Aparent anul acesta din cauza alunecarilor de teren drumul e oficial inchis, cu alte cuvinte traficul e inexistent iar solitudinea completa. Si totusi vorbind cu ceilalti ciclisti aflu ca in urma cu 2 saptamani doi italieni au reusit sa treaca, cu micul sacrificu al unui cob pierdut in timpul unei traversari de rau.

Cu putin inainte de Karakol imi dau seama ca nu trebuie sa o iau pe scurtaturi aventuroase pentru a avea parte de traversari de rau. Chiar pe autostrada Pamir unul din micile poduri a fost luat de ape si pentru a trece lucrurile in partea cealalta trebuie sa-l traversez de 6 ori, o data pentru doua coburi, o data pentru celelalte si odata pentru bicicleta. Urasc traversarile de rauri si asta e probabil lucrul de care mi-e cel mai teama pe Bartang. Combinatia de apa inghetata si pietre mai mult sau mai putin ascutite nu e deloc fericita pentru picioarele mele fara degete care inca sunt mai mult decat sensibile, si gandul de a face manevra asta de 3 ori pe zi in Bartang nu e deloc roz.

Pana la urma, dupa micul rau trecut cu brio, gonesc manat de la spate de un vant incredibil de bun spre Karakol, unde ajung cu ultima geana de lumina. Chiar daca nu m-am grabit, ziua de azi a iesit considerabil de lunga, 90 de kilometri cu 1500 de metri de urcare si cu mult timp petrecut la 4000 de metri, astfel incat planul e ca maine sa iau o zi de pauza pentru a ma aclimatiza putin si pentru a incerca sa aflu care e treaba cu Bartangul.

Mia si Heinrich, incheiand socotelile cu Pamirul.

Cola, licoarea magica numai buna pentru a sarbatori un pas de 4200 de metri.

Inca putin pana in ce mai inalt pas de pe drumul de intoarcere.

Masters of adventure.

Slanina, sunca si tuica, in mijlocul Pamirului.

Intalnire romaneasca.

Schimb de experienta.

Kyzyl-Art!

Si inca o jumatate de metru in plus.

Coborand in valea mortii.

Prima traversare de rau, acolo unde acum un an se putea trece fara nici un fel de probleme.

Drum intins.

Lacul Karakol, format de un meteorit un urma cu 10 milioane de ani.

Heinrich, plecat din Africa de Sud de mai bine de 2 ani.

Apusul peste platou.