Cand ne trezim de dimineata ploua mocaneste, o ploaie ce nu pare sa se opreasca prea curand. Din copacul sub care am pus cortul cad stropi mari, iar iarba inalta din jur e plina de apa, incat chiar si simplul drum pana la toaleta se lasa cu o udatura serioasa.

De aici pana la granita sunt 20 de kilometri asa ca avem timp sa lancezim in cort si sa speram ca se va opri in cele din urma ploaia. Timpul trece, alegem poze si scriem jurnale pana cand in sfarsit apar ferestre in care ploaia se opreste, ferestre ce ne dau sperante ca nu vom ajunge uzi in Tulcan. Pe langa noi trece un localnic cu vacute Milka de catalog, noi pana la urma strangem din dinti si impachetam cortul complet ud si pornim inapoi la vale spre Panamericana.

Trebuie spus totusi ca ploaia si udatura de pe aici nu sunt ca cele din Romania. Pe de o parte desi nu e cald ploaia se usuca aproape instant in foarte multe cazuri, fie de pe haine fie de pe asfalt. In plus dupa rabufnirea din zilele acestea vremea pare sa indrepte.

Kilometri pana la granita se scurg printre reprize de ploaie, cu traficul Panamericanei pe langa noi. Intr-un fel imi pare foarte bine ca de maine vom parasi asfaltul si vom intra pe prima ruta-obiectiv: Trans Ecuador Mountain Bike Route.

Dar pana acolo trebuie sa trecem granita spre Ecuador. Iesirea din Columbia merge repede si terminam in mai putin de 20 de minute. La intrarea in Ecuador in schimb suntem inghititi de un mic torent uman in zona de migratie.

Mai bine de doua treimi din cei care intra in Ecuador sunt din Venezuela. I-am vazut si pana acum pe drum pe Panamericana sau prin oraselele prin care am trecut, cu boccelute si cu copii, la stop sau asteptand un mijloc de transport. Un imens flux uman ce fuge fie din motive de siguranta, fie pentru ca nu are ce sa puna pe masa. Un fel de Siria in varianta America de Sud. Diferenta e ca celelalte tari nu pun prea multe oprelisti, e un intreg continent in fata care poate sa-i primeasca.

Dar in acelasi timp cand stai impreuna la coada nu poti sa nu te intrebi cat de dificila poate sa fie dezradacinarea asta. Chiar daca e temporara atunci cand pleci cu tot calabalacul dupa tine nu ai de unde sa stii asta. La fel cum nu ai de unde sa stii ce te asteapta in locul spre care te indrepti. Tot ce stii e ca trebuie sa pleci si ca la tine in tara nu e de stat. Iar prin comparatie toate grijile pe care poti sa le ai pe aici ca turist european sunt complet derizorii, si in mod egal nu ai cum sa nu te simti putin vinovat.

Tulcan, primul orasel din Ecuador e si locul in care ne oprim sa facem primul dus de la plecare. De fapt toata dupa-amiaza e dedicata problemelor administrative, spalat haine, cumparat cartela pentru Ecuador, schimbat pesos columbieni, facut cumparaturi pentru zilele ce urmeaza si cautat in zadar o dugheana decenta care sa aiba si altceva in afara de pui.