Atunci cand imi imaginam cum va fi calatoria acum un an si jumatate erau pe lista 3 momente la care visam: momentul plecarii, cand stii ca ai in fata luni intregi de calatorit, momentul in care esti in mijlocul pustietatii, departe de tot si de toate si traind aventura si momentul intoarcerii, cu toata experienta in spate si cu bucuria revenirii.
Iar daca primele doua momente au fost deja taiate de pe lista in vreme ce pedalez ultimii kilometri spre granita cu Romania il traiesc din plin momentul revenirii. Dar hai sa vedem cum a decurs intoarcerea in tara. In primul rand cand vii dinspre Ruse, pe langa successiunea de semne cu “Romania 3 km”, “Romania 1 km”, “Romania 0.5 km” drumul incepe sa se strice incet dar sigur pana la jumatate podului prieteniei unde e si primul semafor, si prima coada de masini si primul semn de “Drum in lucru”. Dar pana una alta la drumul in lucru chiar se lucreaza si asfaltul podului chiar avea nevoie de o cosmetizare.
Trece si podul, si apare si o reclama luminoasa partial defecta pe care scrie biling “Welcome to Romania” si “Bine ati vinit in Romania!” (nu am facut nici o greseala la transcriere). Dupa care vine si semnul comunist si tricolor cu care imi pozez bicicleta si in procesul de a-mi impinge bicicleta pana la el dau intru cu roata fata intr-un rahat de caine de toata frumusetea.
Bun … dupa succesiunea de semne rutiere care m-au adus treptat pe solul patriei vine si granita propriuzisa, unde un vames plictisit dupa ce arunca o privire peste pasaport imi face semn sa merg rapid mai departe. Nici o intrebare cu locul din care vii, cu cate luni ai fost pe drum, nici o discutie despre calatoria barbosului prafuit care tocmai se reintoarce acasa, ci doar un semn din poignier de a trece mai departe. Chiar si la intrarea in Bugaria am stat de vorba 5 minute cu vamesul reamintidu-mi ceva din rusa prinsa pe drum. Aici, nimic.
Nu-i nimic, daca de la reintalnirea cu drumurile si cu oficialitatile patriei nu aveam prea multe asteptari in schimb din Giurgiu incolo a urmat si partea faina, respectiv reintalnirea cu Mihaela si cu prietenii care au venit sa ma insoteasca pe ultima bucata din drum si cu care am petrecut o seara chiar frumoasa la Comana. Dar pana la Comana am avut de infuntat ceea ce a fost cea mai epica portiune de drum pe din ultima perioada, un drum judetean transformat in mlastina ce ar trebui sa duca din Prundu spre Comana. Si pot sa spun ca uitasem cat de buna e calitatea noroiului romanesc, care se lipeste de tot si de toate. Era sa se transforme intr-un fel de Rovine in care sa ramanem intepeniti in mijlocul campului, cu varza in stanga si cu grau in dreapta dar pana la urma am reusit sa biruim bucata de cativa kilometri la fix pentru a ajunge la locul de cort inainte de caderea intunericului. Sa spunem ca au fost kilometri demni de finalul calatoriei.
In schimb soarele anuntat de prognoza atat pentru sambata cat si pentru duminica nu s-a vazut la fata si mai toata ziua de sambata si de duminica, asa ca atmosfera de pedalat a fost una de toamna tarzie si de inceput de iarna. Si tare bine ar fi mers un pic de soare se ne incalzeasca. Noroc cu terasa cu mici si bere “La Vasile” din Vidra unde ne-am oprit in drum spre Bucuresti, cu muzica populara in fundal, cu scaune si mese de plastic si cu bere ieftina. Iar de noroiul romanesc de calitate am reusit sa scapam la una din spalatoriile din Berceni, pentru a arata cat de cat prezentabile bicicletele pentru sosirea din Tineretului.
Din Tineretului am plecat si acum un an si jumatate, intr-o zi de februarie ce seamana foarte bine cu ziua de azi, la fel de cetoasa si de rece. Vine si intrarea in parc, vin si ultimele sute de metri pe care ii facem in formatie de atac improvizata (un 4-3-1 transformat in 4-4-1 pe ultima suta de metri) vine si ultima frana, si reintalnirea cu oamenii veniti sa ma intampine care si-au rapit cateva ore din timpul lor intr-o dupamasa de duminica pentru a vedea intoarcerea unui calator venit de departe. Si nu pot decat sa le fiu recunoscator.
Iar despre mine, povestitorul ultimelor 4 luni petrecute pe bicicleta, pot spune ca in ultimele zile am fost fericit, iar sentimentul de a incheia in sfarsit cercul e unul foarte, foarte fain. Iar uitandu-ma peste pozele de la plecare ma intreb daca omul din poze e unul si acelasi. Sunt convins intr-un fel ca toti kilometri pedalati, toate tarile vazute si toate intalnirile din ultimele luni cu siguranta m-au schimbat. Tot ce pot sa sper e sa pot sa pastrez macar o parte din schimbarea respectiva si dupa intoarcerea acasa.
Iar ca o incheiere, daca aveti un gand de a pleca intr-o calatorie asemanatoare nu lasati sa se stranga praful pe el intr-un cotlon al mintii. Lumea e plina de oameni buni, de locuri absolut superbe si de experiente ce se merita traite si impartasite cu altii. Cu un pic de curaj primul pas nu e deloc greu de facut iar dupa lucrurile se aranjeaza de la sine. Curaj!
Ultima mega-borna kilometrica pe drumul spre casa.
Apropierea de Romania.
Cu doar 200 de metri inainte de granita, primul semafor si primul drum in lucru.
Bine ati vinit!
Parca arata totusi mai bine fostul semn comunist decat reclama luminoasa.
Escortat spre comana, printr-o atmosfera de toamna tarzie.
Drumurile patriei, aici DJ 412.
La Rovine vs Biciclistii hotarati.
Primirea cu paine, sare si tuica.
Foc, povesti, vin fiert, slana prajita si voie buna.
Dimineata de decembrie.
Bicicilistii invadeaza "La Vasile"
Sfarsit.
Leave a Reply