Idea articolul de mai jos mi-a venit dupa un articol in format lung care incearca sa puna o intrebare destul de pertenta: in ce masura vedem viata noastra ca un continuu in care ramanem mai mult neschimbati sau in ce masura privim viata noastra ca o serie de episoade prea vag conectate intre ele (apropo, pentru a citi articole ce sunt in spatele unui paywall functioneaza archive.ph , respectiv in cazul asta linkul acesta , in orice caz, articolul e ok si pune o intrebare extrem de buna al carui raspuns variaza mult de la om la om).
Becoming You
Are you the same person you were when you were a child?
Plecand de la idea din articol mi-am pus aceasi intrebare legata de cei 41 de ani traiti pana acum si inainte de a sari direct la concluzie m-am gandit sa atasez cateva paragrafe la diversi ani din timpul vietii, idee legata de faptul ca tocmai a trecut ziua mea.
Februarie 1983
De aici incepe povestea, in Slatina, intr-un oras ce-mi imaginez ca era intr-o stare post-santier. Tot orasul nou fusese construit in ultimii 20 de ani si pot sa fac un exercitiu de imaginatie bazat pe amintiri mai tarzii despre cum aratau noile cartiere cu asociata lipsa de copaci si spatii verzi. Dupa 3 luni plec spre Oradea si petrec urmatorii 5 ani si jumatate din viata la bunici, la o tara distanta. Concediul de maternitate nu era ce e acum si nici relocarile si mutarile nu se puteau face la fel de usor ca acum.
Februarie 1989
Pe aici pe undeva am revenit la Slatina la parinti pentru cateva luni de camin inainte de a incepe scoala. In toata perioada de dinainte si de dupa drumurile de la bunici si spre bunici au devenit normalitate, cate 12-14 ore petrecute pe tren, cu conexiuni multiple si calatorii in care vedeai mereu o tara de la geam. Eram un copil cuminte si ascultator, cel putin prin comparatie cu media varstei si am poate mai multe amintiri din perioada asta decat au parintii mei. Vorbeam cu accent ardelean si venirea la Slatina s-a simtit destul de dura si in toate vacantele ce au urmat m-am reintors la Oradea cu bucurie. Nu tin minte nici un moment in care as fi preferat sa raman la Slatina, asta pana spre sfarsitul liceului. Fix din 1989 tin minte si momentul Revolutiei si efervescenta de atunci din discutii prea putin intelese.
Februarie 1994
Eram acelasi copil cuminte si usor mototol la care s-a adaugat intre timp si nefericitul adjectiv “mai mereu racit”. Prin clasa a 5-a am avut prima criza de astm, si in urmatorii 8 ani de scoala nu am facut nici o ora de sport. Tin minte prea clar toate noptile nedormite si senzatia de sufocare asociata si stau sa ma gandesc cum ar fi aratat viata mea daca nu as fi scapat un mod aproape miraculos de astm la 19-20 de ani. In perioada asta eram fericit cu o carte in mana, tin minte si acum toate volumele de Jules Verne si Karl May ce mi-au umplut timpul liber in perioada respectiv. Sunt curios ce s-ar fi intamplat daca ai meu nu ar fi pus televiziune prin cablu atunci cand a a aparut, vreme de 2-3 ani dupa momentul respectiv cititul s-a dus cat se poate de serios in cap. Dar pe de alta parte am invatat engleza si o bruma de italiana. Pe la varsta asta incep sa intind antenele sociale si tin minte prieteni-copii facuti in perioada respectiva.
Februarie 1999
Liceu. Intre timp mi-am dat seama ca imi place fizica. Mai putin matematica. Un pic si istoria unde avem o profesoara care chiar isi tine clasele asa cum trebuie. Romana e de departe pe ultimul loc din categoria preferintelor, dar nici pana astazi nu-mi dau seama daca treaba asta era legata de abilitate sau de felul in care am fost conditionat de cei din jur, literatura fiind principala forma de arta care imi place acum. Tot linistit, tot mototol, tot mai mereu racit la care mai adaugam intre timp si nefericitul adjectiv “supraponderal”. In rest ma tin minte sociabil si formarea legaturilor si prieteniilor si navigarea relatiilor din clasa nu s-a parut niciodata complicata. In clasa a 11-a iau un premiu la olimpiata nationala de informatica astfel incat tot stresul admiterii la facultate e inexistent. Multe jocuri pe calculator in timpul liber.
Februarie 2004
Facultate. De cativa ani sunt oarecum pe picioare proprii, respectiv in anul 4 de facultate am si primul job, de programare, la Gameloft. Viata decurge in ritm de viata studenteasca, prea putine cursuri si laboratoare, multe jocuri pe calculator, multe filme, multe pseudo-petreceri in camin (cam la ce poti sa te astepti de la studenti de la calculatoare), World of Warcraft, competitii nationale de Conterstrike, nopti petrecute la cantina pentru a invata inainte de examene. La fel, antenele sociale functioneaza bine la fel ca si in etapele anterioare si poate fata de etapele anterioare devin ceva mai asertiv. Interesant cat de mult timp a durat procesul asta, pana spre 27 de ani in cazul meu.
Februarie 2007
Primul job adevarat dupa ce termin facultatea. Prima chirie. O cunosc pe Mihaele si o cer in casatorie la 6 luni de cand ne cunoastem (apropo de asertivitate). Dupa ce ne cunoastem petrecem la propriu o vara intreaga pe munte cu drumetii si cu catarat. Dupa ce incep job ma apuc mai serios de catarat, dupa care de mers la munte iarna, de vai alpine, slabesc pana la un nivel la care pot spune ca am o greutate normala. Jocurile pe calculator se termina brusc. Ne facem un grup fain de oameni cu care iesim des la munte si in fiecare marti la bere, ritm in care functionam cu mici schimbari ani buni. Primele iesiri la ski, primele trasee serioase de catarare si multa idei si multe iesiri pe care privind in spate le-am perceput ca o adevarata aventura. Legat de iesirile astea uneori ma surpind de cat de sigur sunt pe mine un multe situatii cu o doza de risc. N-as zice inconstient, doar sigur.
Februarie 2013
Suntem in Berlin, in plina iarna. Am venit aici de 7 luni si incercam sa ne integram in modul nemtesc de a face lucrurile, eu poate cu un pic mai mult success decat Mihaela. Am petrecut ultimii 2 ani inainte de plecare incercand sa invatam germana de la zero (Mihaela mai bine decat eu) si am zis ca dupa sa incercam sa vedem cum e si viata in alta tara. Mers la munca cu colegi nemti, iesiri la alergare prin Grunewald, mult timp petrecut afara printr-un peisaj german mai degraba monoton, cateva drumuri mai lungi spre Alpi in Sud, tot mult catarat si mult cicloturism prin care descoperim pe viu mult din istoria intregii regiuni din Europa. Spre sfarsitul anului ajungem la concluzia ca ne e greu sa ne proiectam viata noastra aici peste alti 5 ani si hotaram sa ne intoarcem in tara. De fapt eu hotarasc sa plec intr-o calatorie pe bicicleta prin Asia Centrala, dar pana atunci ne intoarcem in Bucuresti. Oamenii se acomodeaza cu orice decizie luata, dar ce e poate mai greu e sa-si recunoasca siesi ca nu au luat decizia cea mai buna.
Februarie 2015
Dupa 4 luni pe bicicleta si aproape 9000 de kilometri ajung in Kyrgystan, o tara de cara ma indragostesc aproape instant. Au fost 4 luni care au parut ca o viata si din care parca tin minte fiecare zi, iar senzatia de a fi undeva intr-un capat de lume nu am mai trait-o niciodata la fel de intens ca acum. E probabil cea mai nebunesca chestie facuta pana acum. Fiecare zi vine cu locuri noi, cu oameni noi, cu drumuri si cu munti noi. Probleme, logistica si aventuri care te fac sa te simti cufundat complet in calatorie, mult timp fara internet si inainte ca smartphone-urile sa cucereasca lumea. Urcarea pe varful 7000 de metri nu merge la fel de bine, si fara sa-mi dau seama ma aleg cu degeraturi al degete, trebuie sa ma intorc de urgenta in tara si trebuie si la cateva luni sa mi le amputez. Practic trec in cateva zile de satisfactie unui varf de la 7000 de metri dupa o calatorie de 4 luni pe bicicleta la o depresie in care imi dau seama ca multe fatete a ce eram pana acum o sa se schimbe, respectiv cataratul si alergarea montana. Esti ceea ce faci, si atunci cand nu mai poti sa faci ce faceai inainte, mai esti aceasi persoana?
Februarie 2016
Catharsis. Imi dau din nou demisia de la munca si zbor in Kyrgystan pentru a termina proiectul si calatoria inceputa anul trecut. E in parte si o modalitate de a-mi dovedi ca inca pot sa fac ceva de genul asta si inca pot visez la altele. Alte 4 luni pe bicicleta, alta imersiune completa intr-o calatorie al carei punct terminus e de fapt acasa. La intoarcere ne hotaram sa mai facem o schimbare, respectiv sa ii urmam pe Claudia si pe Andrei ce tocmai s-au mutat de curand in Brasov. Interviuri, job nou, chirie noua, oras nou. Dureaza un pic mai mult timp pentru prieteni noi, Brasovenii sunt clar mai reci si ceva mai inchisi decat sudistii.
Februarie 2019
In ultimii 3 ani am devenit si brasovean, si ciclist, apropo de schimbari de identitate. Locul drumetiilor a fost luat de ture de bikepacking in care am descoperit locuri incredibil de frumoase din tara. Locul cataratului de mtb si dupa trei ani inca mi se pare incredibil ce teren de joaca avem in jurul Brasovului. Doar ca in primavara aceasta avem alt film in minte, incercam sa invatam germana pentru cele 3 luni pe care avem sa le petrecem in vara asta acolo, intr-o traversare a unei parti a Anzilor de la nord la sud. Deci da, inca mai putem visa si putem face chestii un pic nebunesti, calatoria asta fiind clar cea mai nebuneasca chestie facuta impreuna.
Februarie 2022
Suntem in Spania, in Malaga atunci cand primim un mail de la Directia pentru Protectia Copilului in care suntem informati ca profilul unui copil a fost matchuit de sistem cu profilul nostru. Cand ne intoarcem deja izbucneste razboiul peste granita si stam sa ne gandim daca e un moment bun pentru o astfel de schimbare. Mergem pana la urma la directie si incepem seria de vizite (despre care ar trebui sa scriu in mod separat) si incepem sa-l cunoastem pe Marius iar Marius sa ne cunoasca pe noi. Si usor incepem sa imbracam o noua mantie, cea de parinti in ceea ce pare sa fie o noua mica aventura. Una fara distante epice, fara munti inalti si cu bataie foarte, foarte lunga si cu foarte multe indoieli legate de cum o sa ne descurcam.
Februarie 2024
La doi ani dupa imi dau seama ca purtam mantia onorabil si aproape toate indoielile de mai sus au disparut, ramanand doar cele tipice oricarui parinte. In ultimul an am fost in concediu de acomodare si tinand cont ca am avut atat de mult timp am facut destul de putine aventuri epice. De fapt daca stau sa ma gandesc singura pe care am facut-o in timpul asta, participarea la Atlas Mountain Race m-a facut sa renunt la o mantie, respecti la cea de ciclist de ultra anduranta, cel putin pe termen scurt si mediu. In rest cum timpul liber e impartit intre petrecut timp de calitate cu Marius, mini-aventuri in 3, sport, invatat si concursuri. O sa se adauge la ele in curand si job-ul si intr-un fel pot sa fac o proiectie pentru urmatorii ani ce nu o sa arate probabil mult mai diferiti. In rastimpul asta ne antrenam pentru ce o sa urmeze dupa.
Intr-un fel a trebuit sa scriu randurile astea pentru a-mi da seama cat de putin m-am schimbat din 2007 pana acum si cat de mult m-am schimbat intre gimnaziu-licei si momentul respectiv. Lasat la o parte impartirea pe episoade atunci cand le privesc din avion mi se pare destul de simplu sa vad acelasi sine trecand intre episoade. Si intr-un fel daca stau bine sa ma gandesc o samanta era acolo de la inceput, prima carte pe care am citit-o, si recitit-o a fost “Copii Capitanului Grant” in vacanta de vara de dupa clasa I. Imi place la fel de mult sa rezolv probleme si acum la fel ca si in clasa a 7-a. La un mod mai adanc sunt multe lucruri cu care rezonam cand eram mic si cu care rezonez in mod egal si acum, doar ca a durat ceva timp pana ca samburele sa se formeze si sa se matureze si sa iasa dintr-un invelis destul de gros. Intr-un alt mediu, cu mai mult sport si mai mult timp in aer liber in perioada scolii poate ar fi iesit mai repede, dar a fost bine si asa.
Ce mi se pare interesant din tot exercitiul asta e poti vedea “sinele”, sau samburele lui privind in spate peste timp si ca desi el trece prin episoade ce pot parea radical diferite eu il vad tot acolo. Si nu toti oamenii il vad asa (vezi articolul de la inceput). La fel de interesant e ca poti sa-l proiectezi si in episoade din viitor, indiferent de ce mantii vei imbraca si prin ce episoade vei trece e usor sa vezi cum o parte din “sine” o sa fie acolo si pe patul de moarte. Asta daca o sa ajung vreoata acolo, lucru de care ma indoiesc. Si nu e vorba de pesimism, doar de observatii bazate pe trecut, doar azi ce m-am ales cu o mini-taietura dupa o intalnire nefericita cu un ciot la ski si stateam sa ma gandesc daca n-ar fi mai intelept sa ajung la urgente pentru a fi cusut. Pana la urma cand am vazut ca nu mai curge sange si nu doare, am mai pus un leucoplast (mersi Laurentiu) si am terminat si ultima urcare a zilei.
Leave a Reply