Nu am inteles niciodata fascinatia oamenilor cu jocurile de noroc si cu atat mai putin cu jocurile de noroc la care stii de la inceput ca sansele sunt impotriva ta pe termen lung. Orice fel de calcul rational iti spune ca fie ca e vorba de pacanele, ruleta, lotto sau pariuri sportive pe termen o sa pierzi un procent din cat joci. Din punctul asta de vedere nu inteleg complet nici problema reclamei la jocurilor de noroc pentru imi vine greu, sau foarte greu sa ma pun in locul cuiva care ar putea sa devina dependent de jocuri de noroc.

Cu sperantele de intelege o parte din fenomen si din psihologia jucatorului am inceput si “Jucatorul” lui Dostoevsky o carte cu o puternica nota autobigrafica alaturi de “Amintiri din casa mortilor”. Asta pentru ca Dostoevsky a avut o problema cat se poate de reala cu jocurile de noroc si nu o singura data a fost in pericol de faliment personal doar pentru a fi salvat un ultimul moment de succesul finaciar al ultimei carti. Fix din aceasi categorie a fost si cartea aceasta, scrisa in doar 27 de zile, pe ultima suta de metri inaintea unui alt posibil faliment. Cartea curge bine si are o tenta destul de multi-culti, fiind inspirata de calatoriile lui Dostoevsky prin Europa in anii 60 si prin prisma primului mare scriitor-psiholog dezvaluie destul de bine ce se intampla in mintea jucatorului chiar prin intermediul a doua personaje.

Ce e interesant e lipsa unei judecati si lipsa unei iesiri din situatia de dependenta de jocuri de noroc. Chiar si atunci cand vede exemplul “Bunicii” bogate care isi pierde agoniseala de o viata la ruleta si chiar si atunci cand isi pierde in mod repetat agoniselile si chiar daca isi recunoaste foarte rational situatia, Alexei Ivanovich pare sa nu aiba la el cheile de a iesi din ciclul vicios.

Cartile bune au puterea de a a explica lucruri profunde intr-un mod care ramane cu tine, iar dupa asta simt intr-un fel ca am inteles macar o parte din tot fenomenul.

Tot din categoria Dostoevsky, daca tot am revenit in univers am recapitulat printr-un comentariu dintr-un curs de literatura actiunea si temele din “Crima si Pedeapsa” pe care am citit-o alaturi de Idiotul in urma cu cativa ani. Si cu aceasta recapitulare mi-am dat seama ca mult din carte a ramas cu mine si dupa anii astia si ca e probabil unul din cele mai bine construite romane pe care le-am citit pana acum.

Intr-un fel asta e misto la Dostoevsky, la el nu exista romane pe teme usoare si toate au un substrat filosofic extrem de adanc, substrat cu influenta directa asupra felului in care vezi lumea si actionezi. Iar legat de filosofie, din punct de vedere personal Dostoevsky e o contragreutate foarte buna pentru tot utilitarianismul englez al carui fan sunt aproape in mod egal. Sunt curios ce urmeaza acum pe lipsa, oscilez intre ceva timp petrecut cu “Demonii” singurul din cele 4 mari romane scrise de el pe care nu le-am citit si Faulkner, asta in timp ce ChatGPT mi-a recomandat “Memoriile lui Hadrian”.