Ceva mai multe poze aici.

Weekend-ul trecut cred ca fost primul weekend de dupa concediu in care nu era nimic stabilit inainte. Inainte de acesta au fost doua weekend-uri la parinti la Slatina, si un maraton in Ciucas despre care trebuie sa povestesc. Si binenteles nefiind nimic stabilit dinainte au aparut si indoielile si nesiguranta despre felul in care as fi vrut sa petrec weekend-ul cu vreme frumoasa.

De dinainte de a fi facut Luci traversarea Meridionalilor in primavara aveam in minte ideea traversarii. De fapt e greu sa nu te gandesti la ea, cred ca e una din cele mai frumoase ture la munte pe care poti sa o faci la noi in tara, parcurgand atatea masive montane, atat de diferite unul de celelalt. Si e continua, mergi aproape doar pe culmile muntilor, cu destul de putine momente in care trebuie sa cobori sub 1500m. Mi-ar place sa fac si eu tura intr-o saptamana racoroasa de septembrie, cu culorile uscate si aprinse si cu vizibilitatea zilelor de toamna. Bucegiul, Craiul, Fagarasul, Parangul sunt clare pentru mine si cred ca m-as putea descurca fara probleme fara harta sau gps. Problema in schimb e cu Lotrului, Godeanu, Tulisa/Valcan. Pe aici nu am mai fost niciodata, si pe langa aceasta marcajul si potecile cred ca sunt undeva spre inexistente, oricum tura are inclusa si o doza destul de mare de aventura prin zonele respective.

Mi-ar fi placut intr-un fel sa fac tura toamna asta, dar o luna pe bicicleta nu e deloc cel mai bun antrenament pentru alergat dupa cum am descoperit la Ciucas. Nu-i nimic, o sa vina si alte toamne cu zile de septembrie mai racoaroase. Totusi am zis sa incerc cum ar fi macar prima zi, respectiv sa incerc sa ajung din Predeal pana in Plaiul Foii, cu un bagaj echivalent celuia care l-as lua dupa mine intr-o astfel de tura. Am noroc si fac rost si de un rucsacel de alergat, astfel incat totul intra destul de compact in rucsacel si intr-o borseta mai incapatoare de alergat.

Mihaela trebuie sa participe la un curs de prim ajutor in Moeciu sambata si duminica, astfel incat pot sa scurtez tura fara nici un fel de problema la jumatate. Pe langa asta am avantajul ca are cine sa ma debarce sambata dimineata pe drumul spre Paraul Rece.

Mie sincer chiar imi place ca din cand in cand sa fac ture la munte singur, e ceva fain in linistea care te inconjoara si in faptul ca mergi fix asa cum vrei, faci pauzele atunci cand vrei, zabovesti sa faci poze cat de mult vrei. Pe de alta parte in Bucegi intr-un weekend cu vreme frumoasa nu esti niciodata cu adevarat singur, iar spre partea prahoveana potecile sunt mereu incarcate cu turisti.

Pornesc astfel cu spor dar destul de tarziu spre Diham sub cerul senin al unei dimineti calduroase. E incredibil cat de cald poate sa fie inca in septembrie, si cat de uscat e totul in Bucegi. Paraie si izvoare ce anii trecut aveau apa sunt acum complet secate, iar potecile sunt acoperite de un praf gros ce se starneste in momentul cand alergi pe ele.

Pe urcarea spre Diham si spre Malaiesti imi dau seama destul de clar ca nu stau prea bine cu antrenamentul, in nici un caz suficient de bine pentru o traversare a meridionalilor. De fapt pentru toata chestia calculul destul de simplu, pentru a ajunge din loc de dormit in loc de dormit ar trebui sa alergi un anumit numar de kilometri pe zi, pe care ar trebui sa-i parcurgi intr-un ritm inferior celui in care ai alerga un maraton, astfel incat sa nu ajungi rupt seara in locul in care dormi. Cam asta e ritmul in care urc spre Malaesti, nici prea repede nici prea incet, mai o poza, mai o vorba cu turisti pe care ii rog din cand in cand sa-mi faca o poza.

Astfel incat in tura asta m-am ales cu o colectie impresionante de poze cu Iola, io la munte, io la malaiesti, io urcand spre omu, samd. Cand am vazut pozele in schimb mi-am dat seama in schimb ca as fi aratat mai bine incadrat in peisaj in anii 80, cand colantii erau la moda. De fapt pentru a nu arata gay in colanti cred ca trebuie sa ai ma mai putin de 10 metri de tine o cursiera, dupa cum zicea Vlad, un coleg de munca.

La Malaiesti uscaciune mare, paraul din fata cabanei e complet secat, astfel incat cumpar o cola si o sticla de apa, care sper sa ma tina pana la izvorul de la Gutanu.Mai sus de Malaiesti vad si doi alpinisti care catarau un traseu din Bisericuta, zabovesc o perioada si ma uit la ei incepand din nou sa ma intreb daca nu ar fi fost ma
i fain weekend-ul petrecut la catarat pe undeva. Sau macar o zi la catarat pe undeva si o zi de alergat.

E in acelasi timp prima data pentru mine cand urc la Omu de la Malaiesti, pe poteca de vara. Sunt chiar frumoase caldarile suprapuse ce le intalnesti mai sus de Malaiesti, e un loc in care ai putea sa vi si sa lancezesti o zi intreaga la soare. La Omu in schimb aglomeratie mare, astfel incat nu zabovesc si incep coborarea pe Muchia Doamnele.

Daca am avut indoieli despre cum mi-ar fi placut sa-mi petrec weekend-ul acestea dispar si se evapora pe coborarea pe Doamnele. Ultimele doua dati cand am fost pe aici a fost la ultimele 7500-uri, dupa 20 de ore de traseu, pe noapte si cu muschii facuti destul de franjuri. Astfel incat cand vad acum cat de usor merge totul, dau drumul la picioare si zbor pe culmea domoala. Sunt si complet singur, nu intalnesc nici un turist si sincer chiar imi place chestia asta, si ma bucur pe deplin de singuratatea locului.

Urmeaza o pauza de masa la refugiul Batrana, care e construit incredibil de constiincios. La capitolul mancare in schimb ar fi foarte complicat la o tura lunga. Credeam ca mi-am invatat lectia la 7500, dar totusi in tura asta am plecat tot cu ciocolatele si seminte. Ideea ar fi fost ca daca mergi mai incet mancare ar fi avut mai mult timp sa se digere. Practic merge pana la un punct, adica primii 30-40 de kilometri, dupa asta ar trebui lucruri care sa fie mai usor digerabile. Pe termen lung asta inseamna cine care sa te ajute si sa si le aduca in punctele in care poate ajunge cu masina.

Coborarea spre Moeciu curge frumos, desi oboseala incepe treptat sa se acumuleze. Totul pana cand ar fi trebui sa vin ultima coborare abrupta spre bucla 3, cand pur si simplu nu am mai avut nici un chef si nici o tragere de inima sa merg mai departe. Era 4, si trecuseara 6 ore de cand plecasem, deci timp ar mai fost. Dar cum nu mai era fun, m-am asezat frumos sub un brad si am tras un pui de somn, intr-un din cele mai potrivite locuri pentru asa ceva. Seara am fost pe la Mike si am socializat putin cu oamenii de cursul de prim ajutor, iar noaptea ne-a prins intinzand cortul la iesirea din Moeciu, in acelasi loc in care am pus tabara si anul trecut. O noaptea ceva mai friguroasa ne aduce totusi aminte ca suntem trecut de jumatatea lui septembrie.

A doua zi dimineata pornesc iar singur sa explorez pe unde urca banda rosie ce urca pe muchia de pe bucla 1 de la Ecomaraton. Traseul e chiar frumos, si iese undeva pe muchia ce leaga Bucegiul de Leaota, mai aproape de Leaota din cate mi-am dat seama. Inainte de a iesi in culme dau si de o zona in care sunt afine din belsug, astfel incat imi fac pofta si cu afine din Romania pe anul acesta.

Imi place la nebunie alergatul pe culmea asta, cu privelisti geniale in toate partile. Si poteca e numai buna de alergat, desi urca si coboare ceva pana sa ajunga in Bucegi. Ma intalnesc si cu un cioban, cu care mai stau si mai povestesc putin. Anul asta coboara destul de tarziu, aproape de sfarsitul lui septembrie. Putin mai sus ma intalnesc si cu Adi care cobora dinspre saua Strunga, dupa care incep coborarea spre Padina. Aici destul de pustiu, zabovesc cam 2 ore ca oricum nu ma grabea nimeni, mai o ciorba, mai o cola, mai un pic de citit( am luat pana si kindle-ul in tura asta de alergare). Ma urnesc in cele din urma pe la 3 de la Padina, urc Plaiul lui Pacala pe care parca nu-l recunosc vara, si dau in aglomeratia si imbulzeala de pe platou. Aparent drumul pana la Piatra Arsa e practicabil cam cu orice masina acum. Nu-i nimic, din punctul meu de vedere platoul oricum era compromis de mutlt, noua oricum o sa ne ramane potecile, vaile si trasee dinspre abrupt, si partea mult mai putin umblata dinspre Moeciu.

Coborarea pe Jepii Mari mi se pare din nou geniala, poteca are o inclinatie numai potrivita pentru a putea alerga cursiv la vale. Si nu e monotona, trebuie sa sari peste pietre, radacini, sa iei curbe stranse, sa fii tot timpul atent, oricum mie imi place foarte mult si daca as avea de ales un traseu pe care sa te dai jos repede si placut de pe platou clar as alege Jepii Mari. Mike ma pescuieste jos din Busteni, dupa care ne asezam cuminti la coada din Comarnic.

Sunt sigur ca sunt destui care nu vad cu ochi buni alergatul pe poteci, si ca privit din afara poate fi vazut doar ca o insiruire fara sens de concursuri si de antremante pentru concursurile respective. Totusi e mult mai mult de atat, mi-e mi se pare in primul rand un mod mult mai elegant de a face ture pe munte decat cu rucsacul greu in spate. Si vine cu foarte multa libertate, libertatea de a pleca tarziu daca nu vrei sa te trezesti, libertatea de ajunge in varful muntelui in cateva ore pe apus, avand timp sa si cobori, libertatea de a zabovi cat vrei intr-un loc frumos. Si pe langa toate astea vine si felul in care te simti in momentul in care alergi la vale pe o poteca potrivita, e pur si simplu placut.