Dimineata ma trezesc devreme caci din cate am auzit e bine sa ajungi la prima ora la granita turkmena, caci nu se stie niciodata de cat timp e nevoie pentru a trece in partea cealalta.

Desi mi-au placut foarte mult iranienii, de-abia astept sa trec intr-o tara noua si poate sa scap de traficul infernal din Iran. Mi-ar placea sa pot sa zic ca Iranul e o super tara pentru cicloturism, dar nu pot, caci pentru gusturile mele e mult prea mult trafic. Sper sa am timp sa scriu in viitorul apropiat o postare-rezumat cu impresii generale despre tara asta.

Dar acum revenind la vama, a fost o experienta ca un bun-venit intr-o fost tara sovietica. In primul rand, eram clar singurul turist de acolo, in rest doar soferi de tir si cativa turkmeni care probabil isi vizitasera rudele si se plimbau cu cutiile de 10 kile de detergent dupa ei ca sa nu se intoarca cu mana goala.

Prima data vine vama iraniana, cu oameni de treaba ca peste tot prin Iran. Trebuie sa desfac un cob de proba ca nu cumva sa scot ceva ilegal din tara, dar in rest in 20 de minute am scapat si pot sa trec podul spre Turkmenistan. Cum trec de pod ma ia in primire un turkmen in uniforma militara cu un zambet si cu un “Wellcome”. Hai ca nu e chiar asa de rau, macar prima experienta e pozitiva.

Bun, dar vine vama propriu-zisa, pe care o sa incerc sa o descriu in randurile urmatoare. In primul rand totul e familiar, de la cladirile comuniste ale vamii pana la atitudinea oamenilor pusi sa faca treaba pe acolo.

Din Germania de Est pana in Siberia, modelul sovietelor a nivelat totul si similaritatile sunt mai mult decat evidente. Pentru Turkmeni a fost si mai ciudat, caci in interval de cativa ani au fost fortati sa-si abandoneze modul nomad de viata si li s-au distrus si toate moscheile.

Dar sa revin la vama, prima data un nenica in halat ma trece la catastif, intr-un caiet gros cu patratele. Dupa asta cu pasaportul in mana trec in urmatoarea incapere comunista unde o tanti sterge fara niciun fel de graba si cu un pic de sictir cam tot ce e prin camera respectiva, adica un calculator, 2 mese si masina cu raze x pentru controlul bagajelor.

La cat praf e pe ea nu cred ca o folosesc prea des, caci tiristii au totul in tir iar acesta e controlat in alta parte. Bun, pe langa tanti mai sunt 4 gigei in uniforma care nu prea fac nimic. Din cand in cand mai vine un tirist care e controlat corporal si pleaca mai departe.

Dau pasaportul care dispare intr-o camera si astept cuminte sa se intample ceva. Doar ca totul aici merge cu o mica intarziere, cu toate ca sunt singurul turist. Cu alte cuvinte dau pasaportul, 20 de minute, mi se spune ca trebuie sa platesc nu stiu ce taxa de 12 euro, 20 de minute ca nu e nenica care taie chitanele, iau chitanele si pasaportul si revin la cei 4, 20 de minute pana cand completeaza un formular in care declar ce am dupa mine, trebuie sa aduc bicicleta si sa trec bagajele prin masina cu raze x, 20 d minute caci tanti care se uita pe monitor si care are parafa nu si-a baut cafeaua de dimineata. Ca bonus trebui sa desfac si toate coburile si sa le reimpachetez alandala la loc.

In total a durat cam 3 ore in total, dar se poate si mult mai rau, am auzit si povesti ale unor oameni care au stat si 7 ore in vama. In conditiile in care orele se scad din timpul de pedalat ale celor 5 zile de tranzit treaba nu e chiar asa de roz. Am mai uitat o chestie foarte interesanta, vama are program, de la 9 dimineata pana la 7 seara si au si pauza de masa o ora. Boierie.

Pe la 11 si jumatate reusesc sa ma asez in sfarsit la drum, doar pentru a descoperi ca soselele turkmene sufera destul de tare la capitolul calitate. In schimb, macar nu e trafic chiar asa de mult, si nu din cauza pretului benzinei (turkmenii primesc gratuit cate 120 de litri pe luna) ci din cauza ca nu sunt foarte multi.E o tara imensa cu putine orase si cu o densitate de 10 locuitori pe metru patrat.

Din Serakhs incepe din nou, dupa ceva vreme, un pic de aventura, caci uitandu-ma pe harta am vazut un drum secundar care ar scurta 100 de kilometri fata de drumul principal. Oricat de rupt ar fi ar trebui sa se merite, doar sa fie deschis si sa nu fiu intors din drum pe la jumatate.

Pentru a ajunge la el trebuie sa traversez Serakhs-ul, prilej ca aproape toti localnicii sa-mi zica ca drumul principal e in directia opusa. Stiu si eu asta dar nu vreau sa ocoloesc 100 de kilometri.

La iesirea din ultimul sat ma gandesc sa opresc sa iau ceva apa si dau de un nenica care tocmai venise sa alimenteze puturile oamenilor. Aici poti sa sapi cat vrei si nu dai de apa, astfel incat oamenii au tot felul de sisteme de a stoca apa.

Putin mai in fata dau de 4 nenici iesiti la treaba sau la picnic de care nu scap pana nu ma asez la masa si mananc un fel de mic de-al lor cu paine prajita pe jar si cu o salata de castraveti cu iaurt. Genial ca si gust, chiar ma plictisisem de mancarea iraniana. Doi dintre nenici sunt un pic trotilati, si stau sa ma gandesc ca nu am mai vazut oameni ametiti de 2 luni de zile. E in schimb voie buna si unul din ei isi aminteste ca stie ceva in Romana astfel incat tot repeta “Salut colega!”.

Pana la urma nu ma lasa pana nu iau si doi mici si o coasta de oaie la pachet, si aratand viza cu data limita reusesc pana la urma sa o iau din nou din loc. 5 kilometri mai incolo drumul e blocat si e un post de control militar. Ma astept sa ma intoarca din drum, dar dupa ce ma pozeaza si se pozeaza cu bicicleta si dupa ce verifica pasaportul, imi dau drumul mai departe pe scurtatura.

Si in sfarsit, dupa 3 saptamani de zile pot sa pedalez fara niciun fel de trafic. E incredibil cat de mult conteaza si cum ajungi sa observi o groaza de lucruri atunci cand nu ai zumzetul si grija masinilor care trec pe langa tine.

Drumul e in schimb rupt, de fapt alterneaza kilometri buni cu momente in care drumul e atat de rupt incat exista alernative prin colbul din stanga si din dreapta. Dar per total prefer intotdeauna varianta asta.

In schimb e cald si cum drumul trece in partea finala pe langa un imens rezervor pentru irigatii e si foarte multa umiditate, iar atunci cand ma opresc ma fac leoarca instant. Dar imi plac locurile si chiar daca nu au nimic deosebit imi sunt parca vag familiare.

Seara ma prinde cand intersectez din nou drumul principal si gasesc un loc de cort langa un mic canal de irigatii, fara nisip, dar cu tantari ca in delta. Cu jeaca de ploaie pe mine pentru nu fi ciuruit pun repede cortul, arunc coburile inauntru si dupa ce inchid fermoarele ii zic un sac hoardei de tantari care ma priveste cu jind printre ochiurile zonelor cu plasa ale cortului. In seara asta nu gatesc dar nu e nici o problema caci am mancare pentru 3 zile din Iran. In schimb fac calculul si imi dau seama ca astazi am baut 7 litri de apa, deci trebuie sa iau mai multa apa dupa mine in continuare…

Distanta: 120km.
Diferenta de nivel: 100+ / 100-.
Moral: 8.
Obiective: 4.

Ultimul hotel din Iran, asezat fix la 1 kilometru de granita.

Dupa 2 ore de birocratie prima intalnire cu drumuriule turkmene.

Welcome to Turkmenistan

Aprozarul socialist.

O casa izolata, apa e adusa cu cisternele si stocata intr-un fel de puturi.

Invitatie la masa, chiar daca se uitau urat oamenii chiar erau super de treaba.

La postul de control.

0 trafic.

Pustiu.

Granada-Dakar in varianta turkmena.

Starea drumului.

Pranzul intarziat primit cu cateva ore in urma.

Umiditate maxima.

O ultima poza inainte de asaltul tantarilor.