Mike a fost mai harnica si a povestit deja despre maratonul ei, povestirea putand fi citita aici.

Cred ca a fost primul concurs la care am participat pana acum la care uitandu-ma in spate nu pot sa spun ca as avea ce sa schimb la felul in care am alergat si la deciziile pe care le-am luat. La MPC am mers mult prea tare pe prima jumatate si am murit in a doua, la Ecomarathon am gresit micul dejun si chestia asta a provocat ceva probleme pe parcurs, la 7500 am gresit destul de grav cu alimentatia pe parcursul concursului. Oricum ideea e ca dupa concurs in momentul in care ma uitam in spate puteam sa spun: Da uite cu asta am gresit si daca ar fi sa o iau de la capat asta as schimba, in schimb acum cand am ajuns la sfarsit pot sa spun sigur ca atat am putut in ziua respectiva.

Revenind la ziua concursului, minutele de dinainte de start ne-au gasi stransi in spatele liniei de start, in numar destul de mare(cred ca au fost peste 300 de oameni la maraton si semi-maraton) intr-o atmosfera faina si incurajati de un fel de veverito-castor ce cred ca voia sa fie mascota concursului. De data aceasta am ales sa alerg cu o borseta mai usurica dupa mine, in care au incaput cam la fix un bidon de 700ml, 2 gel-uri ramase de la 7500 impreuna cu un activator si o geaca de ploaie de unica folosinta. De data aceasta am ales sa nu mai plec de la spate pentru ca ultimele dati am pierdut destul de mult timp la inceput incercand sa depasesc oamenii, astfel incat ma asez pe undeva prin partea din fata.

La inceput mi se pare ca lumea pleaca mult prea tare, sau cel putin nu ma simt eu la fel de in forma ca alte dati si nu am senzatia de usurinta rezultata din odihna din saptamana de dinainte impreuna cu carbo-loading-ul. Totusi incerc sa ma tin de plutonul fruntas, dar esuez destul de lamentabil astfel incat odata ajunsi la namoalele din prima parte a padurii pe incadrez pe undeva prin lungul sir de oameni ce incerca sa se strecoare fara a-si uda incaltamintea. Oricum incet incet incep sa depasesc oameni, prinzand din urma un alt doilea pluton cu care aveam sa merg oarecum compact o perioada. La unul din maratoanele urmatoare ar trebui sa incerc totusi sa ma tin de plutonul fruntas, mi se pare ca te ajuta destul de mult la stabilirea unui ritm, daca esti intr-un grup mai mic sau singur sunt multe momente in care din lene si din comoditate parca nu mai apesi pedala de acceleratie suficient de tare.

Prima urcare merge destul de ok, si pe mica portiune de culme mai dreapta ma intalnesc si cu Balan ce are ceva probleme intestinale, mergem impreuna o perioada scurta pana incepe coborarea spre Poiana Stanii. Din punctul meu de vedere e destul de clar ca merg mai bine pe coborare decat la urcare, e incredibil cat de mult mi-am schimbat perspectiva fata de MPC de anul trecut cand urcarea mi se parea de baza. Intre timp am invatat sa dau drumul la picioare pe coborare si am ma deprins si ceva tehnica astfel incat ma simt mult mai bine la coborare. Mi s-a parut geniala prima coborare prin padurea destul de larga ce permitea alergatul in viteza, e o senzatie foarte tare sa zbori printre copaci, peste radacini abia atingand pamantul in multe momente, imi place mult de tot si dau si un chiot de fericire in timp ce ma strecor printre copaci in viteza.

Dar cu multe lucruri faine se termina repede ajungem din nou pe plat, unde un mic catel mai tembel ne intampina destul de furios, noi il ignoram si inaintam spre Poiana Valea Stanii unde ma opresc sa realimentez cu apa. De aici urmeaza o portiune destul de plata de forestier, unde ne depasim in diferite formatii, si unde incep sa se contureze oamenii cu care voi alerga portiunea urmatoare din traseul, Zoli din Orarea si inca un baiat inalt al carui nume nu am reusit sa mi-l intiparesc in minte. Cu putin inainte de punctul de alimentare ne intalnim cu plutonul fruntas, ce era in momentul respectiv cu 5 minute inainte. Raman surpins cat de grupati erau dupa primii 14 km, am aflat dupa acea ca motivul a fost ca au pierdut traseul de cateva 2 ori in aceasta prima bucata. Iar faptul ca ii stiu atat de aproape imi da un motiv in plus sa incerc sa apas acceleratia putin, in speranta ca ii voi prinde din urma.

Urcarea abrupta de dupa pasul Boncuta merge destul de ok, merg in spatele lui Zoli si urmarit de celalat baiat, si ma mira ca desi alerg mult mai putin decat Zoli distanta ramane constanta. Incerc sa improvizez doua bete cu ce gasesc pe jos dar pana gasesc dimensiunile potrivite panta se termina si reincepe o bucata de alergare foarte placuta pe o poteca larga prin padure. Pe la sfarsitul urcarii incep sa apara si primele semne de crampe musculare la picioare, ma gandesc ca e cam repede si ca au trecut doar 20km dar cu experienta de la Moeciu stiam ca nu sunt un insotitor chiar atat de rau, atat timp cat nu fortezi si cat timp amplitudinea miscarilor e mica.

Bucata dintre Pasul Boncuta si Cabana Cheia imi place foarte mult, nu mai fusesem niciodata pana acum prin partea aceasta a Ciucasului si mi se pare superba poteca mioritica pe care merge traseul. In acelasi timp imi dau seama ca ritmul e mai incet decat ar trebui pentru a ne apropia de oameni, iar distanta creste usurel. O buna parte alerg impreuna cu Zoli, avand momente in care alergam impreuna si momente in care ne depasim fiecare incarcand se ne tinem de celalalt in momentele in care corpul iti spune ca trebuie sa slabesti ritmul. In schimb crampele incep sa se accentueze, aparand si primii carcei in momentul in care trebuie sa fac un pas mai mare sau cand trebuie sa incarci piciorul prea mult. La un moment dat ne intalnim cu traseul de semi-maraton si incepem sa depasim o groaza de oameni inainte de punctul de alimentare de la Cabana Ciucas. Aici aflu ca sunt pe 14 si apar si primele raze de speranta, in imaginea a 2 maratonisti care urcau spre varf, Zoli fiind cu putin in fata mea in momentul respectiv. Stiam ca pe coborare pot sa recuperez destul de mult, mai ales pe portiunile ceva mai tehnice de dupa varf.

Plec cu gura plina de glucoza si cu inca cateva bucati in mana si incep sa plec in urmarirea celor din fata. Toata urcarea o fac cu bucatele de glucoza topindu-se in gura, udate din cand in cand cu ceva apa, strategie ce mi se pare ca a functionat destul de bine. In schimb carceii devin din ce in ce mai amenintatori si ajung chiar la momente ilare in care din cauza unor mici impiedicari se mai blocheaza cate un picior si trebuie sa inaintez schiopatand pana se relaxeaza din nou muschii. La un moment dat dand cu stangul in dreptul din cauza potecii destul de inguste si putin adancite reusesc sa ma impiedic, moment in care piciorul cu care incerc sa ma echilibrez se blocheaza si el astfel incat plonjez pe burta. Reboot-ul a aratat extrem de caraghios cred, cel putin primii pasi au fost extrem de cracanati din cauza muschilor blocati.

Ajung in cele din urma pe varf, cu putin in urma lui Istvan a carui silueta o vazusem cu 50m de metri inainte. Urmeaza coborarea, ce in prima parte merge parca chinuitor de incet tot din cauza crampelor, nu-mi vine sa arunc picioarele prea in fata de teama blocarii piciorului, dar incet incet incepe sa circule sangele si capat si ceva viteza cu ocazia asta. Intalnesc un alt maratonist ce era intins pe iarba, il intreb daca e ok, omul cred ca se relaxa sau ceva de genul asta, zice ca e ok astfel in ca continui la vale, deci 11. In fata se vede Istvan fata de care castig usurel usurel distanta pe curba de nivel cu mici urcari ce inconjoara varful. In momentul in care ne apropie de punctul de alimentare il vad cum incepe sa urce astfel incat aleg sa nu mai urc inapoi si o iau pe curba de nivel spre cabana. Deci 10 dar in spate la 100m apare din nou baiatul inalt dar nu imi fac prea multe griji pentru ca stiu ca urmeaza o coborare pe care stiu ca pot sa ma descurc destul de bine. Dau drumul la picioare si incep sa depasesc din nou o groaza de oameni de la semi-maraton, imi aduc aminte destul de clar exclamatia unei tipe de la semi-maraton care cobora destul de timorata pe forestier (“Uite-l si pe asta cum alerga pe aici”) . In scurt timp ajung la fantana lui Ioan unde realimentez cu apa si unde incerc sa temperez carceii cu ceva apa rece, esuez destul de lamentabil si mai imi si ud incaltamintea astfel incat pornesc din nou la vale, pana la intersectia cu poteca spre Muntele Rosu.

Poteca in mod normal e foarte alergabila, in schimb nu si pentru mine in momentul respectiv astfel incat incerc sa folosesc momentele de respiro pentru rehidratare in speranta ca vor mai disparea carceii. In scurt timp se termina si ultima urcare, de aici e doar la vale pana la linia de sosire, dau din nou drumul la picioare si dupa un ultim pahar cu apa de la CP5 intram din nou in padure pe nou marcaj punct albastru. Zbor din nou prin padure, panta e numai buna de alergat iar efortul necesar pentru arunca picioarele in fata e destul de mic, mi se pare ca merg destul de tare si depasesc iar o groaza de oameni de la semi-maraton, in spate nu se vede nimeni si sunt destul de increzator ca nu mai pot fi prins din urma. Apare si un marcaj cu 4km, ma gandesc ca nu e chiar asa de mult, in mod normal ar fi chestie de maxim 5-6 minute, mai ales ca e la vale.

Ajung in forestier asteptand indicatorul de 3km, am o mare surpiza in momentul in care panta se domoleste si in care trebuie sa mai muncesca si muschii deja obositi. Protesteaza suficient de tare pentru a ma sili sa merg cativa pasi pana repornesc si incerc sa cresc ritmul usurel usurel. Imi dau seama ca cei 3 kilometri nu vor trece deloc repede, si pe deasupra iluzia mea ca nu pot fi ajuns din urma e spulberata in momentul in care intorc capul si il vad pe baiatul inalt cu care m-am tot depasit tot traseul la mai putin de 100m in spate. Era evident ca pe ultima coborare castigase destul de bine fata de mine, iar carceii ma silieau in momentul respectiv la un ritm de melc, pana acum in momente de genul acesta am adoptat o atitudine defetista, acceptand ca cel care vine din spate e mai bun si si-a calculat mai bine cursa.

Totusi acum zic nu, imi bag picioarele in ea de durere, de crampe si de tot si ma hotarasc sa trag si sa lupt macar pana la capat, dar totusi mai sunt 3 kilometri. Incep sa accelerez, urmele de la carcei sunt tot acolo dar fiind forestier si nefiind silit sa fac miscari prea ample incep sa se ma domoleasca, iar distanta fata de urmaritor ramane constanta. Inca 2 kilometri, de data aceasta trecem pe sub pod pe sub DN1 si reintram pe drumul pe care l-am parcurs si la inceputul cursei, stau si ma mir cat de repede au trecut kilometrii astia la inceputul cursei.

Ma uit in spate si urmaritorul e tot acolo, totusi ritmul in care alerg e cam ridicat si ma intreb daca o sa rezist pana la sfarsit, astfel incat scad putin ritmul in ideea de a pastra ceva pentru final. 1km, ultimele doua curbe si o ultima mica urcare pe care nu inteleg de unde a aparut, ma uit in spate si parca de nicaieri apare Tilea Pepi, si vine tare. Mult prea tare, ma depaseste pe ultima urcare si suntem toti in interval de 30m pe ultima urcare. Ma intreb de unde a avut energia sa bage atat de tare pe ultimii kilometri, eu am mers aproape de limita mea anaeroba si totusi a venit mult mai tare din spate. Ma depaseste la sfarsitul urcarii si incerc sa ma tin dupa el in speranta unui sprint pe final, dar linia de sosire pare atat de departe vazuta din varful dealului. Incerc sa ma tin dupa el dar nu reusesc, trag cat de tare pot pe ultimii 500m dar se indeparteaza vizibil, la fel cum in spate urmaritorul meu pe ultimii kilometri ramane si el din ce in ce mai in spate. Trec linia de sosire cu ceva secunde in spatele lui Pepi, in 4h24min, pe locul 11 la general si pe 5 la categoria mea, dar absolut distrus de ultimii kilometrii unde am tras mai tare decat in orice cursa de pana acum, mai ales in conditii in care poate alta data as fi cedat lupta mult mai repede. Dupa ce trec linia de sosire simt ca trebuie sa ma intind, ma pun pe spate pe iarba, intr-un fel infrant dar nu fara lupta, si intr-un fel invingator, dar absolut rupt si stiind ca in ziua respectiva asta a fost tot ce am putut, fara nici un fel de intrebari de genul “Cum ar fi fost daca?”

A urmat atmosfera faina de la sfarsitul concursurilor de genul acesta, in care fiecare se stie parca cu fiecare, si in care efortul tuturor celor care au participat e apreciat in mod egal de toata lumea. Dupa cele cateva ore petrecute de impreuna cu cunoscuti de prin toate colturile tarii a trebuit sa fugim din pacate spre Bucuresti, unde am petrecut la o nunta pana la 6 dimineata, ca o incheiere meritata a unui maraton reusit.

Despre organizare pot sa zic numai de bine, a fost genial ca a fost un loc special amenajat de pus cortul care a fost foarte bine pus, aproape de sala de sport si de locul de unde s-a dat startul. Traseul a fost bine marcat din punctul meu de vedere, tinand cont ca mare parte din traseu am mers fara iepure si m-am descurcat fara probleme, fara sa fi facut traseul inainte. La fel si punctele de alimentare au fost ok, desi fiind o cursa destul de rapida nu am petrecut prea mult timp in ele. Urmeaza MPC probabil, peste aproape 2 luni in care ar trebui sa vad cum pot sa recupez cele 20 de minute fata de plutonul fruntas, va trebui probabil sa invat sa trag mai tare si la urcare si sa nu ma bazez doar pe coborari.