Ziua 14- Prin Valea Oamenilor Fericiti

Ultima zi in munti incepe cu un mic dejun udat cu cel mai bun ceai baut pana acum in Maroc, semn ca fetele care se ocupa de gîte- ul la care am tras vor fi niste bune bucatarese cand le-o veni vremea de martis. Desavarsim dimineata cu unt, miere, ulei de masline, paine si niste musli cu banana pe care il caram dupa mine de cateva zile si suntem gata de plecare la 9.20, cand soarele incalzeste deja in mod placut valea. Drumul ne conduce pana la 1800 m altitudine, de unde in stanga se lasa drumul nou ce merge spre Azilal. Noi avem totusi in minte sa vedem care e treaba cu drumul vechi, ce sare un pas de 2700 m, optiune care ne-ar permite sa exploram pe indelete valea Ait Bogumez. Si nu e greu sa iti dai seama de ce i se zice “valea oamenilor fericiti”. In primul rand, comparativ cu tiparul majoritatii vailor din Atlasul Inalt, aceasta este mult mai larga, aproape o vale glaciara ca aspect. Raul ce ii da viata are si el un debit constant chiar si in aceasta perioada a anului, care in Maroc este o perioada secetoasa. Acest lucru permite practicarea la scara mult mai larga a agriculturii, fara captari si sisteme complexe de irigatii. Parcelele de pamant arabil sunt mult mai mari si se merita inclusiv o minima mecanizare, aici vazand al doilea tractor de cand suntem in Maroc. Si nu doar tractorul e o prezenta insolita. Si vaca si caii intra in aceeasi categorie pentru standardele din muntii Marocului.

Pe langa toate acestea, cel putin in ultimii ani, turismul si-a adus si el aportul la dezvoltarea zonei. Majoritar pentru trekking (dar nici catararea sau schiul de tura nu trebuie uitate), turistii vin in zona, fapt ce a dus la aparitia unui numar impresionant de gîte, fapt ce a dus la aparitia a numeroase magazine si servicii conexe si toate acestea se reflecta la un moment dat in nivelul de trai al oamenilor.

Acoperisurile sunt binenteles redundate, iar pamantul principalul material de constructie.

In 12 kilometri cat pedalam pana in Tabant, principala localitate a vaii, avem timp suficient pentru observatii si considerente economice. Daca punem la socoteala faptul ca din lipsa se asfalt, planul nostru cu pasul de 2700 m se amana pentru o data ulterioara si trebuie sa revenim inapoi la intrarea pe vale, cale de alti 12 kilometri, chiar am avut timp de reflectii.

Drumul nou nu mai urca pana la 2700, ci face legatura cu zona premontana printr-un pas de 2250 m, insa diferenta de nivel se mentine, caci inainte de a urca cei 800 m diferenta de nivel pana in pas, drumul coboara initial pana la 1450 m. Fata de alte urcari, aceasta merge totusi mai bine, si nu pentru ca am fi devenit noi niste catararatori mai buni peste noapte, ci pentru ca drumarii marocani au fost de data aceasta milosi cu noi.

Ca si in alte zile, ajungem in pas in jurul orei 16.00, odata cu cea mai buna lumina a zilei si cu inca suficient de mult soare pe cer, pentru a prinde prima parte a coborarii scaldata in lumina calda a amiezii.

Campam inainte de Ait M’hmed si incercam sa mintim noaptea friguroasa cu un foculet, o reminescenta a fantaziilor lui Radu din Anti-Atlas

Date si track: aici

Ziua 15 – Final de poveste.

Dimineata incepe cu un record negativ in ceea ce priveste temperatura: minus 3 grade arata ceasul si nici nu era nevoie de confirmare: bruma de afara si gheata formata pe tenda cortului vorbesc de la sine. Totusi nu avem timp sa asteptam sa ajunga si soarele la noi caci astazi seara trebuie sa fim in Marakesh si pana acolo sa mai tot fie 200 de kilometri de acoperit, asa ca nu ne ramane decat sa speram ca proverbul “cine se scoala dimineata departe ajunge” se va aplica si in cazul nostru. Cei 20 de kilometri pana in Azilal se scurg intr-o ora, cu ceva pauze pentru ultimele fotografii cu Atlasul Inalt. Peisajul s-a schimbat radical fata de acum doua saptamani cand am ajuns in Maroc, caci intre timp, un val de aer rece a adus cu sine si primele ninsori in munti si ceva contrast intre varfurile inzapezite si dealurile acoperite cu plantatii nesfarsite de maslini si portocali de la poalele Atlasului.

In Azilal gasim usor autogara, insa aici nu exista nimic organizat si informatiile privind un potential autobuz spre Marrakesh sunt contradictorii. Dupa prima runda de intrebat oamenii, pare ca nu exista niciun autocar in directia Marrakesh. Dupa a doua runda de intrebari apare un autobuz care ar pleca la ora 14 si cum reusim sa confirmam ora din 3 surse diferite, nu ne ramane decat sa asteptam, pierzand vremea prin autogara unde se amesteca mirosurile de urina cu cele de ulei, penduland intre locurile cu soare si cele cu umbra si mancand mandarine. Autobuzul cu pricina tine de o companie privata, no name pentru noi, si ajunge inca de la ora 13. Asta e bine, caci dispare grija: vin/ nu vine autobuzul.

Track si date aici: aici.

Marrakeshul ne primeste 4 ore mai tarziu cu aglomeratia specifica orei de varf si apoi cu haosul autogarii. Din toate partile rasuna destinatii spre care pleaca urmatoarele autocare: Agadir, Agadir, Agadir
Ouarzazate, Ouarzazate, Ouarzazate etc. Evident ca totul ar putea fi rezolvat foarte usor cu niste peroane fixe pentru fiecare oras in parte, dar atunci nu ar mai fi in stilul marocan de a face lucrurile.

Marocanilor la place sa se manifeste in public, multe lucruri se intampla in strada in vazul tuturor (de la comert la mancare, exceptiile fiind semnele de afectiune intre parteneri, alaptatul etc), oamenii sunt curiosi, iti sustin fara probleme privirea, se ofera sa te ajute cu o informatie/ un sfat, au simtul umorului, iar raspunsul cel mai bun pentru cei agasanti care vor sa iti vanda ceva e: “poate mai tarziu”. Cu o astfel de replica win-win ambele parti vor fi multumite.

In Marrakesh punem bagajele pe bicicleta si ne facem una cu fluxul de oameni, masini, motociclete si biciclete care serpuieste prin medina, ca un miriapod fara inceput si sfarsit, prelingandu-se pe stradute, printre reclame colorate, restaurante, dughene comune si gheretele vanzatorilor ambulanti.

Schimbam hostelul la care am stat in prima noapte, pentru un altul (Hostel Riad Dia) care arata chiar interesant, cu o fantana in mijloc, un portocal in mijloc, lumina naturala intrand de pe terasa descoperita si ciripit de vrabii ce se strecpoara cu usurinta pe sub prelata deschisa, ciripesc de cateva ori si apoi evadeaza din nou deauspra medinei. Mai multe despre riad marocan, structura, arhitectura etc puteti citi aici.

Seara este evident dedicata spectacolului de culori, mirosuri si zgomote din souk-uri. Hotaram sa gasim altceva de mancare decat tajinurile, cuccusurile si harissa din Djema el-Fna, asa ca pornim haihui pe strazi, incercand sa ne departam cat mai mult de centru si sa aflam unde mananca marocanii. Ne oprim mai intai de toate in fata unui vanzator ambulant de la care luam 2 painici din faina integrala, calde si acoperite cu seminte pe care le asortam cu niste masline proaspete. Maslinele din Maroc sunt absolut geniale pentru ca nu sunt pur si simplu masline in saramura, ci sunt murate in diverse amestecuri de ierburi uscate si condimente.

Cu foamea amanata, ne revine cheful de hoinarit si reusim cu usurinta sa ne pierdem printe tarabele care vand orice de la genti, rochii colorate, obiecte din lemn, scaune gonflabile si un infinit de maruntisuri.

Este interesant in egala masura sa observi cum explozia de culoare si agitatie din timpul zilei se transforma in ganguri intunecate mirosind dubios, porti inchise, gunoaie si pisici- stapanele fara echivoc ale acestui univers decrepit, pe masura ce noaptea isi intra in drepturi. Desi souk-urile sunt doar un mic colt al medinei, insa impresia generala este ca jumatate din locuitorii Marrakeshului vand ceva si cealalta jumatate cumpara ce vand primii.

La capitolul culinar, in seara asta vrem sa vedem ce mananca marocanii (care evident ca atunci cand ies in oras nu mananca tajin si cuscus), asa ca sfarsim prin a cumpata clatite uriase cu fineti si banane, prajituri, sandwish cu sepia si salata si daca mai puteam, mai incercam cel putin alte cateva sortimente de street food, caci orasele mari din Maroc abunda de asa ceva. Nu ai nevoie de un festival dedicat. Mancarea este peste tot, de la vanzatorul de nuci si seminte, la burgerii locali, sucul de rodii la coltul strazii, porumbul copt pe tejghea in fata ta si o multime de patiserii cu o varietate nesfarsita de dulciuri. Pentru mine Marocul ramane un regal culinar, cu o mancare incredibil de gustoasa, obtinuta in general din ingrediente simple si putine, dar mereu buna datorita condimentelor folosite si a faptului ca e mereu proaspata daca iti alegi bine locurile din care sa o cumperi/ mananci.

Fara indoiala in aceasta a doua vacanta in Maroc am adaugat noi lectii, noi experiente, noi peisaje, dar am pastrat certitudinea reintoarcerii. La momentul potrivit, va fi si o a treia vizita in Maroc, desi e loc, sunt idei si inspiratie pentru mult mai multe.

Micul dejun, la plecare, de data aceasta in varianta cu unt cu sare, ulei de masline, miere paine si ceai.

Toamna in Atlas.

Pedaland spre Valea Oamenilor fericiti, spre care exista din pacate un singur drum asfaltat. Planul nostru de a sari un pas de 2700 de metri a fost din pacate dejucat de un drum cu mult prea mult pietris.

Pauza e masa, cu copii curiosi, pe iarba, sub un soare primaveratic cat se poate de calduros.

Acoperisurile sunt binenteles redundate, iar pamantul principalul material de constructie.

Unduit.

Pedaland spre Ait'Mhamed.

Sfarsit de zi.

Ultimul pas de 2200 de metri.

Spunand la revedere muntilor inzapeziti.

Ultimele raze de lumina peste o Kasbah.

Foculetul cu a sa caldura, inainte de o noapte in care temperaturile au bine sub limita de inghet.

Infofoliti sub soarele cu dinti al diminetii.

Final de poveste, cu bicicletele impachetate in cutii, pe strazile medinei din Marrakech. Vom reveni cu siguranta in anii urmatori in Maroc, idei sunt multe, la fel ca si locuri ramase neexplorate.