Ziua 12- O altfel de lume

Ne incepem ziua in fata unei paini calde inmuiata intr-un ulei de masline local (mult mai tulbure si mai galben decat uleiul cu care suntem noi obisnuiti pe piata) sau unsa cu miere (dupa preferinte) si udata cu multe paharele de ceai. In Maroc, painea e baza si modul cel mai sigur de a umple stomacul. Si daca mai e si calda, nu ai pur si simplu cum sa ii rezisti.

Pornim la drum putin trecut de ora 9 si drumul ne serpuieste mult si bine pana in Ait Tamlil-s satul pana in care ar fi trebuit sa ajungem aseara si unde stiam sigur ca e un gîte. Pe cei 10 kilometri notam 2 pene la mine si momentan codunc detasat in clasamentul penelor din Maroc cu 4 la 1.

In Ait Talmlil vedem si niste oale cu ceva mancare calda, insa consideram ca e totusi prea devreme sa ne oprim sa mancam de pranz. Vom regreta mai tarziu caci pana sa incepem adevarata coborare spre campie mai avem de sarit 2 pasuri si vom mai pedala anemic pe drumuri proaste dar cu gradiente respectabile, pe care ar fi fost clar mai potrivita o bicicleta mai solida si cu cauciucuri mai late. Si totusi cu cursiera reusesti parca sa contracti timpul urcarilor si un pas care pare hat departe si spre care ai pedala jumatate de zi in granny gear pe o bicicleta grea de cicloturism se scurge in noile conditii in cateva zeci de minute. Si e placut sentimentul in care te apesi in pedala si serpentinele vin si trec pe langa tine.

Ziua e chiar placuta termic, soarele e generos cu noi (asta e aproape un sinonim pentru Maroc) si peisajul se schimba constant: varfuri de peste 3000 m inzapezite la orizont, sate ascunse intr-o vale, ginite mai mult dupa concentrarea de copaci si terase cu verdeata decat alte repere, caci casele in zona au peretii din caramida tiganeasca si ajung foarte repede sa se confunde cu pietrisul versantilor, in locurile mai deschise mici parcele de teren pe care aratul cu magarul si plugul e in toi, ori paduri de pini, o raritate in cele 10 zile de cand suntem in Maroc.

Portul femeilor s-a mai schimbat o data. Valurile lungi au ramas in Anti-Atlas si acum se poarta tunicile lungi si pulovere in culori vesele. Truda a ramas insa identica si sunt recunoscatoare faptului ca m-am nascut in Europa si nu intr-o familie traditionala (si religioasa) dintr-un colt de lume islamica. Gazda noastra de ieri ne-a oferit simtitor mai multe detalii despre cei 3 fii ai lui, decat despre cele 2 fete catalogate simplu: sunt maritate deja. Cu cine, unde, nu se stie. Pare ca singurul target al unui tata e sa isi vada fata maritata si plecata de acasa. Iar fetele ma indoiesc ca au prea multe vise. Nu ai cum sa iti faci vise cand o vezi pe mama ta cum isi traieste fiecare zi la indigo (copt 10 paini pe zi, facut mancare, avut grija de copii, spalat franghii de haine (de mana), adus apa, carat iarba sau fan pentru animale) si ramanand in general o aparitie fugara si rusinoasa in fata strainilor/ musafirilor.

Cu astfel de ganduri in minte trec prin sate uitate de lume, pline insa de copii care vin de la scoala si ma uit cu alti ochi parca la toate fetitele carliontate care striga buna ziua, sau care se aseaza in linie cu baietii sa dea palma cu noi.

Ultimul pas se scurge in minutele orei de aur si de acolo coboram lansati spre Demnate pentru a cumpara de mancare si a gasi un loc de cort. Ne ies amandoua din plin cu un loc de cort intr-o livada de maslini, o portie de paste cu ton si biscuiti home-made la desert.

Date si track: aici

Ziua 13- Descoperind locuri noi Atalasul Inalt.

Pana sa dormim la gîte-ul lui Omar planul de reintoarcere in Marrakesh era destul de simplu: coborat pana in Demnate si apoi lalait pe drumuri secundare pana sambata dimineata, la fix cat sa prindem mielul cald de pranz, in soukurile medinei. Asta pana ce Omar ne-a pus in brate un album de cantece populare traduse in franceza dar culese din zona vaii in care ne gaseam (Tassaout), album presarat si cu cateva poze. Acolo mi-a sarit pentru prima oara in ochi numele Ait Bogumez, ce insotea cateva fotografii idilice din valea omonima. Totusi locul cu pricina ar fi ramas cel mult o tema pentru o vizita ulterioara in Maroc daca Omar nu ar fi pus sare pe rana si nu ne-ar fi redesenat ruta de intoarcere spre Marrakesh recomandandu-ne fara ezitare valea Ait Bogumez si impartind drumul pe zile, cat sa ne asigure ca avem timp chiar sa ne intoarcem pe biciclete in Marrakesh. Parca doar ca sa se asigure ca noua ruta are potential de aventura, Radu intreba daca valea Ait Bogumez e mai frumoasa decat valea Tassaout pe care ne gaseam si care ne-a placut oricum foarte mult.

Raspunsul soseste echivoc: da, valea e mult mai frumoasa. Si uite asa, cu 10 replici si in 5 minute, noi idei se infiripa. Si cand vine vorba de aventura, mintea noastra e un teren extrem de fertil. Sunt suficiente cateva seminte si putina apa pentru ca ideile sa prinda radacini si planurile ajung rapid sa creasca mai ceva ca un vrejul urias de fasole din povestea Jack si vrejul de fasole.

Asa ca ziua de miercuri seara ne gaseste la intrarea in terra incognita (pentru noi), la capatul satului Imi-n-Ifri, cu cortul asezat intr-o livada de maslini. Cum semintele au abia o zi vechime, informatiile abiguue din Lonely Planet tind sa ma faca sa imi schimb punctul de vedere, iar aparitia in ecuatie a unui pas de 2700 m face ca planul sa dea cu virgula. Asta pana pe la 12 ziua urmatoare cand tot nu stiu daca sa zic DA aventurii, sau sa lasam zona asta, care se anunta extrem de frumoasa, pentru o explorare ulterioara, tihnita si mai bine documentata. Simt ca ar fi pacat sa ne grabim pe aici si mai stiu ca vom reveni cel putin inca odata in Maroc. Atlasul Inalt are inca o multime de locuri de explorat, am ceva idei chiar si de MTB, iar nordul tarii ramane o tema pentru acasa.

Radu e insa increzator ca o sa ne iasa, asa ca pornim pe la 12, dupa o pauza de dulciuri, sa dovedim prima etapa: cei 30 de kilometri pana in Ait Blal. Pe hartie pare simplu: doar vreo 300 de metri diferenta pozitiva de nivel si 30 de kilometri, ar iesi un rulaj numai bun. Doar ca realitatea nu e mereu atat de simpla in Maroc si mereu apare cate ceva: daca nu e drumul prost, atunci sigur ai de trecut 3 munti si 3 vai pana la destinatie. Si uite asa, urcare dupa coborare, strangem pana in Ait Blal 1000 m diferenta de nivel si nimerim in mijlocul unui targ unde se vinde orice de la ceainice, la lighene de plastic, apa la 500 ml si curmale. E un haos de masini, oameni si magari greu de descris. In Maroc magarul e animalul bun la toate: transport, arat, calarit. Daca nu e magar, e catar, dar caii sunt cu siguranta o raritate. Aprovizionam cu mandarine, niste curmale delicioase si alune (Radu a intrat din nou in haosul targului ca sa ia de-ale gurii) si pornim mai departe spre pasul de 2000 m.

Peisajul se schimba, valea plina de vegetatie de dinainte de Ait Blal ramane in urma, ultimile case se insira pe versantii insoriti cat timp drumul se prelinge pe curba de nivel pe versantii intrati deja in umbra. Cei 500 de metri diferenta de nivel ce ne despart de pas sunt brutali, pe unele sectiuni gradientul fiind respectabil (19-20% punctual zice Strava, 12% mediu). Ca si in cazul urcarii spre Tizi n’Test, dupa 1900 de metri intrii intr-o zona de platou, unde pantele se imblanzesc si urcarea devine un rulaj placut. Asa este si aici, desi trebuie spus ca cele 2 pasuri din Atlasul Inalt ce apar pe toate hartile si in toate ghidurile turistice (Tizi n’Test si Tiz n’Tischka) sunt si cele mai blande urcari posibile. Daca vreti sa va luati “la tranta” cu panta, iesiti din tipare, alegeti drumuri secundare pe care pare ca drumarii marocani au facut concurs: cine pune asfalt pe cele mai abrupte urcari. Cea de azi conduce detasat in clasament, dar mai avem cel putin una, maine, ce ar trebui sa ne duca intr-un pas de 2700 m.

Totusi efortul nostru a fost rasplatit cu niste privelisti pe masura caci ajungem in pas in ora de aur, cu soarele revarsandu-se darnic atat peste partea superioara a vaii verde in care se gaseste destinatia noastra pe ziua de azi (Ait Bouli), cat si asupra muntilor inzapeziti ce o stajuiesc. Locurile sunt intr-adevar foarte frumoase si imi doresc din ce in ce mai mult sa revin si intr-o primavara, sa vad un Maroc verde cu munti inzapeziti pe fundal.

Coboram alene in localitatea de sub noi unde cumparam mancare ca pentru sfarsitul lumii (maine e vineri.si stim din experienta saptamanii trecute ca macar parte din magazine vor fi inchise) si oprim la singurul gîte din zona unde speram sa avem parte de o noapte la caldura. Mancarea de seara a fost oricum delicioasa (un tajin de pui foarte gustos) si noaptea se anunta confortabila in caldura sacilor de dormiti ascunsi intre 2 randuri de paturi.

Maine continuam spre Valea Oamenilor Fericiti, asa cum mai este numita valea cu Ait Bogumez.

Date si track: aici