Unul din motivele principale pentru intoarcerea in Kyrgystan a fost bicicleta pe care a trebuit sa o abandonez temporar in Tien Shan. De acolo a ajuns inapoi in Bishkek, la Nathan si la Angie si din momentul respectiv era destul de clar ca va trebui sa ajung inapoi pentru a o recupera.

Chiar daca nu am botezat-o in timpul drumului, la dus am trecut prin suficient de multe impreuna ca sa nu o pot abandona pe un alt continent. Si intre timp a aparut si un nume, respectiv Max, de la Maxcycles firma care si-a pus amprenta pe bicicleta care m-a dus pana in Tien Shan. Asa ca intr-un fel de-abia asteptam sa ma urc din nou pe ea dupa mai bine de un an de zile.

Doar ca dupa ce am petrecut destul de multa vreme pe cursiera primavara asta, primii kilometri pedalati au venit ca un mic soc. Bicicleta merge fix asa cum am lasat-o in urma cu un an, cu alte cuvinte cu mici scartaieli dupa 10.000 de kilometri pe drumuri care de care mai rupte, iar dupa atat timp pe biciclete mult mai usoare si mai agile se simte fix ca un tanc. Din pacate nu un tanc neaparat rezistent daca e sa ascult toate scartaiturile cu care ma obisnuisem anul trecut si care faceau parte din coloana sonora. Dar oricum o bicicleta de expeditie, mai ales in momentul in care ai pe ea o pereche de roti grele si rezistente si portbagaje mari, se simte complet diferit fata de o bicicleta usoara, si complet diferit fata de o cursiera.

La Nathan si la Angie sunt o multime de ciclisti cu biciclete care de care mai diferite si cu probleme care mai de care mai felurite si partea buna e pe de o parte ca ai de unde invata si ai la dispozitie si un atelier foarte bine dotat pe care Nathan si l-a construit in timp. Sa spunem ca e locul perfect pentru a trebalui pe langa bicicleta si e mult mai bine sa fac asta acum decat sa ajung sa rezolv probleme in mijlocul Pamirului, eventual intr-o furtuna de zapada.

Oricum stiu ca am de muncit putin la ea pentru a o aduce la zi si pentru a o pregati cat de cat pentru drumul de intoarcere. Sunt cauciucuri de schimbat, roti de centrat, saboti de inlocuit, ulei la butuc de schimbat si alte mici nimicuri care fac o diferenta, dar Max nu o sa se simta niciodata la fel cum se simte o cursiera. Sper in schimb sa reziste la fel de bine si la a doua trecere peste Pamir si sa ajung fara probleme pe el in Romania. Si sunt destul de convins ca dupa suficient timp petrecut in saua lui o sa ma simt din nou acasa pe el, dar in acelasi timp imi pare putin rau dupa cursiera de acasa…

Sa continua de unde am ramas.

Kyrgystan