Dimineata ne intampina cu aceasi vreme frumoasa pe care am avut-o in ultimele zile si ajungem in micul orasel in primele ore ale diminetii. Mestia e un fel de centru administrativ pentru Svanetti-ul de sus si vine la pachet cu ceva mai multa istorie decat satele mai mici, dar si cu mult mai mult turism. Dar pentru noi e doar locul in care trebuie sa luam provizii pentru urmatoarele doua zile pentru trecerea peste munte spre Lenteki, asa ca pe rand trec pe la brutaria satului, prin piata si pe la mici magazinase incercand sa incropesc o serie de mese cat mai variate pentru urmatoarele trei zile.

Din Mestia incepe in schimb o urcare destul de serioasa spre primul pas de aproape 2000 de metri pe care trebuie sa-l sarim spre Ushguli. De pe drum se zaresc catune mici, izolate, pe dealuri, multe din ele avand alaturi turnurile inalte de piatra, padurea e aprinsa de culorile toamnei iar muntii din jur arata incredibil. Si totusi lumina nu mai e lumina de ieri si parca puternica prima impresie din ultimele doua zile se estompeaza putin. Si totusi urcarea pana in pas e un prilej numai bun de a incorda putin muschii si de a te bucura de efortul corpului intr-o frumoasa zi de toamna.

In schimb, dupa cum am aflat de pe o pancarda rutiera cu putin inainte de capatul urcarii, asfaltul se temina brusc chiar in varful pasului, asa ca pe coborarea prafuita si in serpentine nu putem lasa bicicletele sa fuga la vale. Cel putin bagajele pe Max al meu zdrangane in ultimul hal in comparatie cu MTB-ul Mihaelei, si cu ocazia asta imi vine in minte ca nu ar strica o sesiune de mententanta atunci cand ajung inapoi in Tblisi.

Ultimii kilometri ai zilei se scurg pe un forestier care urca incet spre Ushguli, cu padurile rosiatice in jur si cu doua evenimente notabile. Primul e ca reusim sa vizitam si pe interior unul din turnurile pe sub care am trecut in ultimele zile iar cel de-al doilea e ca un catel se lipeste de noi fara voia noastra. Si desi incercam sa-l alungam cu pietre de mai multe ori nu avem sanse de izbanda si ne urmeaza la 100 de metri in spatele nostru. Cand gasim in cele din urma un loc de cort la ceas de seara se apropie incet de cort, si de aici dilema serii. Sa ii dai de mancare stiind ca s-ar putea sa nu mai scapi de el in zilele urmatoare, sau sa incerci sa-l ignori. Pana la urma nu ne-a lasat inima si s-a ales si catelul, botezat Patrocle, cu o masa de seara, dupa care si-a asumat rolul de strajer la gura cortului pe timpul noptii.

Dimineata pe racoare, din nou gata de drum.

Armata de turnuri din Svanetti.

Un semn dupa care nu stii la ce sa te astepti.

Lasand asfaltul in urma.

Pedaland prin toamna.

In cautarea unui loc de cort.