Link aproximativ catre traseu.
Sambata am fost cu Mike intr-o tura foarte faina de alergat in muntii Tataru, dar o las pe ea sa povesteasca cum a fost. Dupa ce sambata spre duminica am petrecut pana noaptea tarziu, profitand de schimbarea orei, duminica dimineata aveam din nou chef de alergat, pe cat posibil tot prin locuri prin care nu mai ajunsesem pana atunci.
Pana la urma a iesit una din cele mai frumoase si aventuroase ture din toamna asta, in primul weekend de toamna adevarata pe care il astept de ceva vreme. Cu cerul senin de un albastru ireal, cu toata padurea aprinsa si cu soare cald si placut la care poti sa lancezesti in voie.
Plec destul de tarziu din Cheia, pe la 10:30, incepand sa urc prin padure spre creasta muntilor Grohotis. Imi place foarte mult urcusul prin padurea de fac de langa Cheia, padurea arata genial, si eu incerc sa tin o muchie care se incapataneaza sa mearga spre nord-vest desi eu ar trebui sa merg spre vest. Muchia e pe alocuri foarte domoala, aparand din loc in loc urmele unui vechi forestier stingher. Dimineata e superba, cu acelasi soare cald si cu toate culorile aprinse de lumina potrivita. Sincer nu mi-as dori sa fiu in nici un alt loc in dimineata asta.
Intr-o duminica de octombrie
Ce loc mai frumos de alergat.
Cam asa trebuie sa arate o dimineata de toamna
Odata ajuns in creasta vine si momentul hotararii, am de ales intre o tura normala si domestica, cu trecere prin Ciucas si Zaganu si coborat inapoi in Cheia, sau varianta mult mai aventuroasa a iesirii in Valea Prahovei. Mereu am avut o fascinatie cu zona dintre Ciucas si Bucegi, e intinsa si destul de salbatica, fara marcaje turistice, fara localitati si cu foarte putine drumuri forestiere. Nu cred ca exista marcaje turistice, si sunt curios daca exista si vreo harta valabila pentru zona respectiva. Totusi din creasta Grohotisului in seninul diminetii Baiului si releul de la Costila par atat de aproape, incat hotararea e ca si luata.
Go West!
Ciucas-ul dintr-o perspectiva putin diferita.
Si incep sa tin Vestul, nu chiar direct ci incercand sa prind muchii care sa nu ma faca sa urc si sa cobor prea mult. Prima coborare, pe o muchie din grohotis marcheaza si inceputul aventurii, respectiv incep sa strang kilograme de ace de jnepeni in ciorapi si-n incaltaminte. E un soi de jnepeni pitic, care aparent toamna trec printr-un fel de naparlire. Aventura continua cand intru din nou in padure, de data aceasta pe versantul vestic al Grohotisului.
Salbaticie mare si pe aici, pierd orice tentativa de poteca si pana la urma cobor de-a dreptul pe versantul impadurit in speranta de a da de un fir de apa sau de un alt forestier. Tot pe aici imi dau seama ca padurea tanara de brad e putin cam misterioasa pentur mine, mai ales in perioada asta cand zona luminoasa de foioase contrasteaza cu intunericul complet din padurea de brad. Ajung pana la urma la un parau, in aceasi salbaticie completa, urmez paraul pana la un rau mai mare care vine la pachet cu un forestier.
Dau si de un canton forestier, unde un padurar de treaba ma lamureste cam pe unde ar trebui sa o iau. Cand ii explic unde vreau sa ajung imi explica ca n-am nici o sansa sa ajung astazi, dar pana la urma ce stie el, e doar un padurar care stie foarte bine zona pe cand eu sunt un trail-runner neinfricat imbracat in colanti. Mi se cam aprinde un beculet cand dupa o prima serie de indicatii pe care o retin partial, imi spune ca dupa ce ajung la niste stalpii de inalta tensiune mai am de mers cam cat am mers din Cheia pana aici. Dar doar n-o fi sa ma intorc acum, dupa 3 ore de traseu si cu inca 4 ore de lumina, dar imi dau seama ca trebuie totusi sa ma grabesc putin.
Din nou prin padure pe o muchie, tinand Vestul. Reusesc sa sperii si 4 ciute, dupa care dupa inca o jumatate de ora dau de alte 3. Sunt acum undeva intre Grohotis si Neamtului, prin niste muntii care nu stiu nici acum ce denumire poarta. Intr-un fel numele sunt date de oameni, iar ca unii ii zic intr-un fel si altii in alt fel are prea putina importanta. Muntii respectivi au fost acolo cu mult inainte de a-i vedea ochi de om, si intr-un fel cand mergi intr-un loc nou muntii respectivi ti se intiparesc in minte si cu si fara nume.
Locurile sunt foarte frumoase si salbatice, cele 3 ciute de care ziceam mai inainte le intalnesc intr-un fel de poiana inconjurata din toate partile de padure, si locul chiar arata foarte fain si izolat. In schimb ce parea ca un lung plai ce duce spre Neamtului e de fapt un lung plai cu o groaza de urcare si de coborare. Si dau din nou de jnepenii pitici, dar tinand cont ca deja m-am consolat cu acele de brad din incaltaminte nu prea ma mai afecteaza. Zona e foarte faina si pentru ca esti foarte departe si de orice civilizatie, cam de pe aici iti trebuie cam o 6-8 ore de mers in ritm normal pentru a ajunge in cea mai apropiata localitate, si nu vezi in jur decat munti si dealuri domoale.
Incepand sa ma indepartez de Ciucas.
Ajung pana la urma fata in fata si cu varful din Neamtului pe care il vazusem la inceputul zilei, balauresc putin prinzand muchia nepotrivita, ma intorc si pana la urma nimersc si muchia care ma duce spre stalpii de inalta tensiune de care povestise padurarul. Aici dau din nou si de apa, si incep urcusul spre Neamtului odata cu ultimele raze de soare. Ciucasul se vede undeva mult in spate, si urcand simt un pic de mandrie ca la inceputul zilei am plecat de la poalele ultimului munte care se vede in zare. Intr-un fel si asta imi place la alergat, faptul ca poti sa ajungi intr-o zi pana hat-departe, la muntele de la linia orizontului.
Nori fotogenici de toamna.
Privind spre Piatra Mare.
Pe un alt forestier imbietor
De la linia orizontului am pleca de dimineata.
Ajung si in Neamtului, dupa inca o urcare destul de serioasa. Alt masiv in care n-am fost niciodata, si ajungand pe varf imi dau seama ca planul pe care mi-l facusem nu prea se potriveste cu realitatea. Ma asteptam sa ies pe un varf mai din sudul Neamtului, si ca de aici trecerea in Baiului si coborarea in Azuga sa fie o simpla formaliate. In schimb odata ajuns pe varf, imi dau seama ca sunt pe cel mai nordic varf inalt din Neamtului, si ca mai e o paine de mancat pana in Azuga. Ciudat e ca nu se vede nici un orasel, nici Azuga, nici Predeal-ul, si odata cu lasarea intunericului muchiile devin mai greu de dibuit.
Tin creasta, si sudul, pret de cateva varfulete, tot urcand si coborand cate 100 de metri, pana cand se vede in cele din urma si un oras de la poalele Bucegiului. Initial zic ca e Busteni-ul, dar dupa ceva timp imi seama ca nu prea are cum, si hotarasc ca trebuie sa fie Azuga. E deja noapte si destul de bezna, luna fiind aproape in cea mai scazuta faza. E tentant sa o iau direct spre Azuga, dar parca nu ma prea incanta balauritul prin padure noaptea pana la primul forestier. Chiar nu-mi place noaptea prin padure, poate si din cauza ca am o imaginatie destul de bogata.
Asa ca planul e sa merg in continuare pe creasta, urmand sa fac trecerea spre Baiului si sa cobora in Azuga pe la partia de schi. Intr-un fel chiar imi place pe aici nopatea, singur la cuca-macai. Bine pe aici nu mai e chiar la cuca-macai, ca se vedea Azuga in departare, dar noaptea contribuia putin la factor. Si chiar e incredibil de senin, si din cand in cand se vad si stele cazatoare. Doar Azuga nu se apropie de nici o culoare, creasta mergand oarecum spre sud, dinstanta spre Azuga ramanand constanta.
La un moment dat se produce si inevitabilul si reusesc sa pierd creasta. O intrebare destul de buna e cum poti sa pierzi creasta cand esti pe ea. Problema e ca de pe varfuri nu mai distingi muchiile care sunt mai jos de tine, atfel incat muchia care face trecerea cu Baiului era complet invizibila pentru mine in momentul respectiv. Mai sting din cand in cand frontala pentru orientare, fara prea mult success, astfel incat pana la urma ma horasc sa fac ce trebuia sa fac de la inceput, sa o iau dea dreptul spre Azuga.
Ajung si pe la o stana unde ma speriu de singurul locatar, o vulpe care se sperie si ea la randul ei de mine, dupa care continuam fiecare pe calea noastra. Partea buna e ca e ca dau de un forestier discred care pleaca de la stana, astfel inca nu e rost nici de balaureala prin padure noaptea, ci doar de un lung forestier pana in Azuga, unde ajung la 9 si 30, la fix pentru a renunta la orice speranta de a prinde vre-un tren spre Bucuresti. Din pacate prin Azuga e cam pustiu, si abia cand ajung in DN1 opreste un taxi care ma duce pana in gara din Busteni, unde dupa ce iau bilete pentru trenul de ora 6 de luni dimineata imi gasesc si o super cazare cu pat matrimonial cu 40 de lei.
Una peste alta imi place ca din cand in cand sa fac ture si singur, doar cu gandurile mele. Si e un sentiment placut atunci cand esti la cucurigu, in mijlocul pustietatii, un fel de combinatie intre increderea in tine si un sentiment impacare cu locurile si muntii in care esti. Poate pana la urma e si putina inconstienta in ecuatie, dar fara putina inconstienta nu exista aventura.
Leave a Reply