If you can meet with triumph and disaster,
And treat those two impostors just the same…
Orele par sa se se scurga cu incetinitorul in vreme ce stau intins pe scaunele terminalului din Istanbul. In jur sunt momente in care terminalul se umple de oameni cu ganduri de vacanta sau cu grijile intoarcerii acasa, urmate de momente in care tot terminalul ramane pustiu si raman singur cu gandurile mele si in care mi se pare ca ma afund din ce in ce mai adanc intr-o gaura fara fund. Cateva ore mai tarziu schiopatand pe culoarele aeroportului din Otopeni mi se pare ca lumea s-a sfarsit si ca nici o aventura nu ar trebui sa se incheie asa. Nu asa mi-am imaginat intoarcerea in tara, si desi ar trebui sa ma bucur de reintoacere si de reintalnirea cu oamenii dragi mi se pare imposibil sa o fac.
In urma cu 11 zile eram pe Khan Tengri, pe varful acoperit de zapada la 7000 de metri, la capatul a aproape 10.000 de kilometri si a 5 luni de calatorie. A parut sa fie ziua perfecta, conditii bune, am urcat in timp bun si parea ca totul a mers cum se putea mai bine. Trecusera doar 13 zile de cand ajunsesem in tabara de baza si am urcat pe varf la o zi dupa prima ascensiune a sezonului. Totul in schimb a inceput sa se destrame atunci cand am ajuns inapoi la cort si atunci cand dand jos bocanci si sosetele am vazut culoarea nenaturala a degetelor, dupa o zi intreaga cand am crezut ca am picioarele calde. Desi am zis ca sunt degeraturi superficiale m-am grabit pentru a ajunge la doctorul din tabara de baza. Doctorul in schimb a zis ca nu e de joaca si la mai putin de 24 de ore eram in elicopter spre civilizatie. Au urmat 10 zile de tratament in spitalul din Bishkek, 10 zile in care am trecut de la speranta ca totul o sa fie ok si ca degetele mele o sa se recupereze pana la realizarea dureroasa ca nu se va intampla asa.
Astfel incat pe masura ce a trecut timpul mi-am dat seama ca o sa fie nevoie de operatie, si odata cu asta mi-am dat seama ca nu am cum sa ma intorc inapoi pe bicicleta in Romania in zilele care urmeaza. A urmat realizarea mult mai dureroasa ca s-ar putea sa pierd mare parte din degetele de la picioare, cu tot ce implica chestia asta. La 31 de ani stiam destul de clar care e felul in care voiam sa-mi duc viata si care sunt lucrurile care imi sunt dragi si pe care le iubesc. In lumea de stanca si de gheta a Tien Shanului nu de putine ori mi s-a facut dor de alergat pe potecile domoale ale Carpatilor, doar ca fara degete la picioare alergarea si catararea devin mult mai greu de facut, daca nu imposibile.
Dupa cateva saptamani de facut bandaje au inceput sa iasa destul de fotogenice.
Imi dau seama ca am reusit si am esuat in acelasi timp. Am reusit sa ajung prin forte proprii pe varf dar am esuat in a ma intoarce inapoi sanatos si intr-o bucata, si din pacate esecul e mult mai dureros. Am reusit sa scriu o poveste, care e deja scrisa pana in ziua varfului, doar ca de data aceasta nu a fost o poveste cu final fericit.
Am stat mult in cumpana pana sa scriu postarea de fata caci unul din motivele blogului si a postarilor e sa inspire, si mi-e putin teama ca un astfel de final poate taia din fascinatia locurilor si calatoriei. Mesajul ar trebui sa fie sa indraznesti intotdeauna sa faci lucruri care ti se par interesante, sa iesi afara si sa descoperi lumea. Iar acum s-a adaugat si un “Uite ce se poate intampla” care parca nu prea merge deloc.
Urmeaza si jurnalele si pozele restante pana in momentul in care am urcat pe varf, caci mai sunt trei saptamani interesante de povestit inainte de cateva luni petrecute in pat. Iar versurile vin din “If”-ul lui Kypling, care mi se pare ca merge foarte bine in momentele astea.
If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: ‘Hold on!’
Leave a Reply